Elena Nemteanu a implinit 100 de ani. Nascuta la inceputul acestui secol, ea a trecut prin doua razboaie mondiale, prin colectivizare, a prins revolutia si cu putin noroc, va trece in mileniul trei.
Am intrat cu masina pe un drum plin de hirtoape si noroi. Se „inmuiase” asfaltul, cum s-ar spune. Pina la casa Elenei Nemteanu ne condusese o sateanca, bucuroasa ca scapa de citiva kilometri de mers pe jos prin noroaie. „Uitati, acolo unde e masina aia alba e casa ei – ne spune. Oprim in fata casei si intram in curte. „Buna ziua! Bucurosi de oaspeti?” intrebam noi. „Bucurosi, cum sa nu… Intrati inauntru”. Casa batrineasca, care trebuie sa fi vazut multe in timp, devenise neincapatoare pentru cei din familia Nemteanu, care venisera sa sarbatoreasca impreuna cu batrina cei 100 de ani pe care aceasta ii implinise. Un telefon primit la redactie ne anuntase de evenimentul care se petrecuse joi, 24 februarie.
„Sa stiti ca azi ea a implinit 100 de ani, dar simbata o sa se adune toate neamurile sa o sarbatoreasca pe batrina – ne-a spus vocea din receptor”. Am urcat in masina si dupa citeva zeci de minute am ajuns in Valea Mare din comuna Rosiori. Elena Nemteanu nu a prea avut de-a face cu spitalele.
Doar de doua ori a fost internata si operata. Cutremurul din 1977 a prins-o in spital, unde fusese operata pentru o tumora. Citiva ani mai tirziu a trebuit sa se opereze de cataracta. Secretul longevitatii? Mincarea proaspata. Orice mincare era facuta pentru a fi consumata in ziua respectiva.
Frigider sau congelator? N-a avut niciodata. Bunica ei a trait 115 ani, si a fost la pension la Paris pentru a deveni dadaca la boierul pe mosia caruia se afla satul. Bunicul ei a trait 90 de ani, un frate 85, iar o fina 102 ani. Tine cu sfintenie toate posturile din an, insa cind este dezlegare nu refuza o cafea sau un paharel de rachiu.
Unul dintre copiii ei, Virgil, care recent a implinit 60 de ani ne povesteste ca si-a facut o asigurare pe viata lunile trecute. „Initial m-au refuzat, zicind ca e prea tirziu. Mai apoi, cind le-am spus despre familia mea, s-au razgindit” „Ma intreaba fetele de ce beau atita cafea – ne povesteste „mama” Elena, cum ii spune toata lumea. Ele zic ca daca beau atita cafea nu o sa mai pot dormi. Oricum nu pot sa dorm”.
Ciocnim impreuna un paharel de rachiu. Ea isi moaie buzele si-l pune deoparte. Incercam sa o descoasem despre viata ei. Ne zimbeste si incepe sa povesteasca. Despre primul razboi mondial, in care viitorul ei sot a fost facut prizonier de nemti si tinut trei ani in lagar, despre al doilea razboi, despre colectivizare…
Isi aminteste si de ceea ce spunea lumea din sat la inceputul veacului, cum ca o ruda a cazut la Grivita pe cind punea drapelul romanesc pe reduta alaturi de maiorul Sontu. Asta se intimpla in razboiul din 1877. A venit cel din ‘916. Ne spuna citi Nicolai, Ioni si alde Vasile din sat au murit pe front. Si in primul si in al doilea razboi.
Apoi, la colectivizare, cu cotele de cereale pe care trebuiau sa le predea statului. Ea a avut noroc. Era prea batrina sa mai lucreze in CAP. Avea deja peste 60 de ani. In schimb a trebuit sa dea doi cai, caruta, plugul si 14 hectare de pamint. Pamint pe care-l cumparasera parintii ei la improprietarirea din 1882.
Dadusera 15.000 de lei pe cinci hectare in conditiile in care o pereche de boi buni se cumpara cu 300 de lei. Pe atunci un leu valora sase dolari. La desfiintarea CAP-ului n-a primit nimic inapoi.
Traieste dintr-o pensie de 100.000 de lei pe luna si din dragostea cu care e ingrijita de copii, nepoti si stranepoti. S-a casatorit in februarie 1921, imediat dupa ce Gheorghe a venit din prizonierat.
Amindoi oameni cu carte, au facut cite cinci clase, cit se putea pe vremea aceea. In februarie ’22 s-a nascut primul copil, Maricica. Dupa trei ani urmeaza un alt copil, care a murit, insa, la sase luni. In 1928 vine pe lume Elena, in 1930, Adina, Mihai in 1933, Gheorghe peste 3 ani iar in 1940, Virgil. La ultima nastere, Elena a avut doi gemeni, insa unul nu a supraviatuit. Gemenii sint o traditie in familie. A avut un frate geaman, insa a murit la citeva zile de la nastere. Iar o nepoata i-a daruit doua stranepoate gemene.
Batrina a avut dintotdeauna simtul umorului. Chiar si acum se mai tine de poante. O intrebam:”Mamaie, da la alegeri, cu cine votezi?”. „Ei, crezi ca la anii mei ma mai primesc astia la vot ? Ca eu tot am votat…”. Apoi ne povesteste o intimplare de acum citeva zeci de ani.
Era la cules la vie si un tinar ofiter venise sa intrebe de o vecina. I s-a raspuns ca e la vie. „A, face cura de struguri, exclamase ofiterul, dorind sa faca o gluma.
„Nu, maica, ii raspunde mama fetei, curul il face de la mamaliga”.
Pe unul dintre nepoti, in virsta de 49 de ani, l-a vazut cu parul tuns perie. Il cheama la ea si-l intreaba:”Da’ cercel in ureche nu ti-ai pus?”. Iesim afara la o tigara. In curte citiva curcani fugareau un cocos care se pare le incalcase teritoriul si se „daduse” la curci. Cind intram inapoi, „mama” ne dojeneste: „De ce nu ati fumat aici? Putin fum incape in camera”.
Apoi ne explica faptul ca a fumai si ea o perioada, acum vreo 15 ani. Pina cind un doctor i-a spus ca nu se cade ca o dama sa fumeze si a renuntat. „Maica, fumeaza tinerii si infunda spitalele, da’ macar sa fumeze si atit, sa nu se drogheze, ca-i mai rau!”.
Batrina a suflat in luminarea care simboliza cei 100 de ani impliniti si a mincat felia de tort. A poftit cafea si a baut-o cu inghitituri mici mijind din ochi. Ne-am despartit urindu-i sanatate. „Sa ne revedem sanatosi”- i-am spus. Ne raspunde: „Pai, sa dea Domnul, ca va vad tineri si in putere!”.
P.S. Elena Nemteanu a murit in preajma Craciunului 2002. A inchis ochii intr-o zi senina, la 102 ani. N-am mai apucat sa stau de vorba cu ea. Cateodata, prinsi in valtoarea evenimentelor, uitam de noi. Uitam de lucrurile simple si de oamenii cu care am stat de vorba… Uitam ca avem o viata de trait.