In decembrie 1989 ne-am castigat liberatea de a vorbi, de a alege si de a uita. Prea putini bacauani si-au adus aminte ieri de cei care au murit atunci. Ceremonia de comemorare a eroilor Revolutiei a adunat doar cateva zeci de curiosi la Cimitirul Central si foarte multe oficialitati, oarecum „obligate” sa participe la astfel de actiuni.
Slujba de pomenire a celor cazuti in decembrie 1989 a avut loc la Monumentul Eroilor Revolutiei. Drapelele nationale cu gaura in mijloc erau arborate in berna si cu o fasie de panza neagra. In cele patru colturi ale monumentului – cate un militar in pozitie de drepti. Slujba a fost oficiata de PS Ioachim Bacauanul, arhiereu vicar al Episcopiei Romanului. „Dumnezeu sa-i ierte!” – a rostit PS Ioachim. Pe Marius Costel Hasan, cazut la Otopeni, pe 22 decembrie 1989. Pe Gheorghe Rusu, muncitor, cazut pe 25 decembrie, acelasi an si care ieri ar fi implinit 38 de ani. Pe Ciprian Pintea, student la Academia de Aviatie si pe George Dorel Nechita, capitan de aviatie. Ambii morti pe 22 decembrie 1989. Nu, Dumnezeu nu trebuie sa-i ierte pe ei. Pe noi trebuie sa ne ierte pentru ca ne aducem aminte atat de rar de ei. Cele patru morminte sunt aliniate in spatele monumentului. Ei, cei care au murit, privesc inocenti din pozele de pe crucile de marmura. Nu aveau de unde sa stie atunci cand au fost surprinsi de declansarea aparatului fotografic la ce vor fi folosite imaginile. Langa morminte, cuminti ca niste papusi de ceara, stau mamele lor. Au venit, ca in fiecare decembrie, sa-si pomeneasca fiii. La 50 de metri departare se randuiesc oficilitatile. Si-au stabilit dinainte rnodul la depunerea coroanelor de flori. Sa nu se certe pe morminte. Nu ar da bine la public. In strada fanfara canta Imnul Eroilor. Se depun coroane. In spate, se discuta, se rade. Un popa vorbeste la celular. S-au format grupuri – grupulete. Probabil se spun si bancuri.
„Toata ceremonia de azi e o suferinta cumplita, o durere care nu se va sterge niciodata”. Cuvinte simple spuse cu o voce innecata de lacrimi. Doina Hasan a venit sa-si planga fiul, unul dintre cei patru bacauani care se odihnesc in mormintele de langa monument. „Ei au fost unici pe pamant. Suferinta noastra e fara margini pentru ca au lasat un gol imens in inimile noastre. Am muncit si l-am crescut degeaba. Macar daca acum ar fi liniste si pace. Pentru asta suferim: sa fie liniste si pace”. S-a schimbat ceva? „Daca s-a schimbat ceva s-a schimbat tot spre binele celor care au puterea. Ma doare cand vad ca aceia care au, au prea mult iar cei care nu au, nu au deloc. Daca e democratie sa fie pentru toti! Cand ii vad la coltul strazii ca intind mana ma doare in suflet. Dar exista un Dumnezeu care vede tot si-i va trage la raspundere”. Intre timp ceremonia se sfarseste. „Gata, si-au facut datoria!” – spune ea. Ironia amara a unei mame este mai arzatoare decat orice acid. Imi arata mormintele. „S-au cam murdarit. Am incercat sa le tot curatam dar degeaba. Ar trebui sa punem mana de la mana, poate mai da si Primaria ceva sa facem curat aici. Poate gasim ceva sa imbracam altfel mormintele. Sunt baieti tineri, de 20 de ani, care stau aicea”. In strada se termina si defilarea.
Pleaca militarii cu uniformele lor prost carpite si murdare de atata purtat. Oficialii se grabesc sa se urce in limuzinele lor luxoase si sa demareze in scrasnetul rotilor. Mai bifasera o actiune. La morminte au ramas parintii celor cazuti. Si-au rupt din putinul lor pentru a da o ciocolata si un pahar de suc de pomana. Pe ei nu i-a bagat nimeni in seama. Nu purtau pantofi care sa coste cat cinci salarii. Nu aveau celulare de sute de dolari care sa le sune tot timpul. Nici macar nu erau imbracati cu haine de firma. Erau doar niste mame carora decembrie 1989 le va ramane in amintire ca luna in care si-au castigat libertatea. Libertatea de a-si plange fii.