Farurile masinilor sfasie intunericul. Portierele sunt trantite cu zgomot. Pasi repezi se aud scrasnind pe piatris. Dintr-o gaura se iteste un cap zburlit. „Ce-i aicea, ma?”. Lumina ii cade piezis pe fata. Ochii, infundati in orbite, nu au nici o expresie. „Cate familii sunteti aici?” este intrebat. „Doua, saru-mana. Si doi copii, da’ Ema e mai sperioasa si a fugit cand v-a auzit”. Ema era unul dintre copii. Handicapata si cu frica de oameni. Mai ales de oamenii in uniforma. Gardienii, cu cagulele trase pe fata i-au speriat pe locuitorii containerelor. „Vedeti ca mai sunt si mai incolo”. La vreo douazeci de metri distanta, langa un munte de containere rasarisera doua colibe. Acoperisul din carpe care au fost odata paturi, o saltea aruncata, gunoaie. Pe o franghie atarna cateva bulendre puse la uscat. „Safule, nu facem nimic. Noi am fost la Primarie”. Tigancusa isi strange puradelu’ in bratele vinete de frig. „Cine mai e inauntru?” Glas dur de barbat hotarat. „Nimeni, cin’ sa mai fie?! Puteti intra sa vedeti, numai sa aprind lumanarea”. Inauntru alte haine claie peste gramada tin loc de saltea si plapuma. „Ma, da voi de unde veniti?”. Tigancile prind glas. „Saru-mana, am fost dati afara de la Elco”. Erau familiile evacuate dintr-un camin de nefamilisti.
„Bun, bun, si inainte de asta unde ati stat?”. Pirandele se sfiesc sa raspunda. Nu prea le e a spune ca au dat niste bani la unu’ sa le ia in spatiu ca sa-si faca buletin de oras. „Da’ la tara , de unde veniti, de ce nu va intoarceti?” Parca s-ar fi aruncat cu un bolovan intr-un roi de albine. „Daca-s crescuta la Bacau, unde sa ma duc la tara?” – face una mai tanara al carei copil creste intr-un centru de plasament. Il facuse cu unu’ care e acum in puscarie si acum, a aflat ca va trebui sa-si ia copilul acasa. Acasa, unde, ca ea sta mai mult sub cerul liber. Si acusi vine iarna si se teme ca ii vor ingheta ciolanele in cutiile de fier din gara. „Vreau sa-l am acasa – spune piranda – da’ sa am unde sa-l tin”. Un pisic de vreo trei luni slab de i se vedeau coastele leorpaia dintr-o oala uitata langa coliba.
Vasile Dragoi, care zice ca e verisor de-al lui Ion Dragoi, violonistul, si care se lauda ca stie sa cante la acordeon, traieste si el intr-una dintre colibe. La cei 57 de ani ai sai e bucuros nevoie-mare ca are nevasta mai tanara cu 18 ani. {i care e insarcinata cu el. {i, pe deasupra e si romanca. Da’ ea nu e prea bucuroasa ca o sa nasca. Nu sub cerul liber. Mai are si ea trei copii dintr-o prima casatorie cu un barbat care bea votca precum apa. Dragoi spune ca are si el doi copii, din care unul de 36 de ani, muzicant, da’ care nu-l viziteaza niciodata. „Cica nu se corespunde cu mine” – face el.
Urmatoarea destinatie: locuintele sociale din cartierul Izvoare. Masinile demareaza in tromba. Bacaul pare pustiu. Afara e frig si putinii trecatori pasesc zgribuliti pe trotuare. De pe asfalt, masinile trec brusc pe un drum ca de tara. Coboram. Ne izbeste o duhoare de nesuportat. Pasim cu atentie printre balti la lumina rece farurilor. Prima casa. 12 suflete locuiesc intre cei patru pereti de beton. Au fost evacuati dintr-un apartament de pe Calea Republicii. Aveau datorii de 70 de milioane de lei la Asociatie. Alta casa. Apa curge intr-o veselie. Gandacii se plimba pe pereti, printre carpetele cu „Rapirea din Serai”. Nu miroase. Pute de-a dreptul. Toata suflarea din casutele sociale a iesit afara. Copiii se scobesc in nas. Unii plang. O batrana cu un mers clatinat se tot tanguie dupa doua milioane de lei. Zice ceva de pensie. Mai mult ca sigur ca e beata. Invarte un batic in aer. La un moment dat il scapa intr-o balta puturoasa. Canalizarea caselor se stricase si tot continutul se imprastiase printre locuinte. Daca li se poate spune asa. Intre timp, baba si-a recuperat baticul, si l-a tras pe cap si este luata de alti doi tigani, mai mult cu forta. „Sa mearga si la mine sa vada cum stau” – zice unul trecandu-i tigara neveste-sii. „Imi iau toti cei sase copii si-i duc in fata Primariei. Trebuie sa se rezolve odata” – face altul care zice ca n-a avut niciodata o casa a lui. „Daca nu se poate, o sa fac eu legea aici. Iau un par din gard si…”
O pustoaica este intrebata de ce nu se intoarce la tara, de unde-i este familia. „Pai suntem 20 de frati si stam intr-o singura camaruta” – face ea. „Aicea ma mai descurc oarecum. Mai bine stau sub cerul liber, da’ la tara nu ma mai intorc”. Intr-o casa ceva mai curatica, doi puradei dorm inveliti cu o patura. Alti doi copii, care se pot tine in pozitie verticala se incurca printre picioarele tatalui lor. Daniel Lupu isi creste de o luna de zile singur cei patru copii. Nevasta-sa a plecat cu unul de 43 de ani. „Copiii nu-i dau la nimeni. Eu ii cresc. Sunt copiii mei si vreau sa-i cresc eu!”. Pe o masuta stau doua paini intregi si una inceputa. Pe un godin sta o cratita cu urme de mancare. „Le-ai dat sa manance ceva la astia micii?” Tiganul, altadata mandru de felul lui, aproape ca plange. „Le-am dat si eu ce-am putut. Am avut cal si caruta. Faceam carausie. Da’ acuma am vandut si calul si caruta. Ca nu mai e voie sa se circule prin oras. Da’ copiii nu-i dau!” Daniel a bagat dosarul pentru ajutor social. S-a dus si la Politie sa reclame disparitia nevestei. 16 ani au trait impreuna. Casatoriti legal. „Nu stiu ce i-o facut ala de s-a dus cu el. Politia spune ca nu se baga in caz de abadon, cica s-o dau in Tibunal. Da’ copiii nu-i dau la stat”. Cei mici simt imbulzeala din casa. Se trezesc si incep sa planga.
„Te mananc, ma”! Afara, unul dintre tigani se repezise la un gardian. Este repede imobilizat. I se pun catusele. „Lasati-l, va rog frumos!” – se tanguie nevasta-sa cu un copil in brate. „Costica, linisteste-te!”. Costica nu se lasa. „Mortii ma-ti de gardian, esti smecher!”. Omul e beat. Este luat de gardieni. Plecam. Sus pe cer, o luna palida lumineaza partea aceasta a orasului. Tiganii s-au retras in cocioabele lor reci. La un kilometru distanta, luminile neoanelor imprastie intunericul. Pe Centru cativa pusti teribilisti isi plimba ultimele cuceriri in masini de lux. Pentru ei prezentul incepe in alta parte.