1. Dimineata, pe racoare, cam pe la 9 jumatate trecute, intru in cel mai mare magazin din oras, unde la parter exista o autoservire alimentara, binisor aprovizionata. Nu conteaza ca voiam sa-mi iau o banana-doua, ci faptul ca la ora aia un bucata balshaia de femeie de servici dadea alene cu mopul printre rafturi.
Am facut frumos stanga-mprejur si m-am tirat.
2. Intru intr-un “supermarchet” sa-mi iau o sticla cu nectar de pere (in lipsa pepsi-ului interzis de medici si nevasta m-am axat pe E-uri fara acid, vorba cuiva). Cumparasem mai multe iar cucoana de la casa imi pune toate cumparaturile alaturi de cos. Ii cer frumos si o sacosa. Imi da.
Cand sa ajung aproape-foarte aproape de job, sacosa (de fapt o punga ultrasubtire de plastic), mai inteligenta decat sticla cu nectar, cedeaza prima.
Sticla face poc si se sparge. Multumim supermarchetului care face economie la pungi: In loc de una face trei din aceeasi cantitate de material. OK, nu mai cumparam de la voi.
3. Imi place ceaiul rosu. E un ceai chinezesc foarte bun, care, spre deosebire de celelalte, e mai bun dupa ce se invecheste, nu proaspat. In paranteza, se spune ca un ceai rosu de calitate e cel care a stat cel putin trei ani la macerat dar de preferat ar fi zece ani. Desigur, pe vremea imparatilor chinezi din nu stiu ce dinastie, ceaiul rosu era pastrat doar pentru ei si nu se folosea decat dupa ce a stat 60 de ani la macerat intr-o pestera.
Trecem peste aceasta lunga introducere ca sa spunem ca am descoperit ceaiul rosu intr-o farmacie de cartier. Am intrat intr-o alta farmacie – de data asta centrala, dintr-un lant sensibil albastru – si am intrebat:
– Aveti ceai rosu?
– Adica de fructe rosii?
– Nu, ceai rosu chinezesc.
– Nu. Nici macar n-am auzit. Sunteti sigur ca exista?
:)) trebuia sa spui: da, am vazut pe discovery…