In urma publicarii unui articol mai putin conformist si deloc magulitor la adresa „cuiva anume” in cotidianul norvegian Aftenposten, Jostein Gaarder – profesor de filozofie, jurnalist si scriitor foarte popular in Norvegia -, s-a ales cu un scandal.
Scandalul a fost declansat de afirmatiile sale cu privire la nerecunoasterea statului Israel si de comparatiile – destul de taioase – intre acesta si fostul regim al separatistilor albi din Africa de Sud.
Articolul, in traducerea Alter Media:
POPORUL ALES AL LUI DUMNEZEU
de Jostein Gaarder, in Aftenposten, editia din 8.08.2006
Este timpul sa invatam o noua lectie: Noi nu mai recunoastem statul Israel. N-am putut recunoaste regimul de apartheid sud-african si n-am recunoscut regimul afgan al talibanilor. Au fost multi care n-au recunoscut Irakul lui Saddam Hussein sau epurarea etnica sarbeasca.
Acum trebuie sa ne obisnuim cu gandul: statul Israel in forma sa actuala este istorie.
Noi nu mai credem in ideea poporului ales al lui Dumnezeu. Zambim citind despre artagurile si vaietele acestui popor pentru faradelegile sale. A se afisa drept poporul ales al lui Dumnezeu nu
este numai stupid si arogant, ci si o crima impotriva umanitatii.
Numim aceasta rasism.
Limite ale tolerantei
Exista o limita a rabdarii noastre si o limita a tolerantei noastre.
Nu credem in promisiuni dumnezeiesti drept temei pentru ocupatie si apartheid. Am trecut de Evul Mediu. Cu greu ne putem stapani sa nu râdem de cei care continua sa creada ca dumnezeul florei, faunei si al galaxiilor si-a ales un anumit popor drept favoritul sau si i-a
dat niste ridicole table de piatra, tufisuri arzande si licenta de a ucide.
Pe ucigasii de copii ii numim ucigasi de copii si nu vom accepta niciodata ca acestia au vreun mandat dumnezeiesc sau istoric care sa scuze faradelegile lor. Spunem doar: rusine oricarui apartheid, rusine epurarii etnice, rusine tuturor atacurilor teroriste impotriva
populatiei civile fie ca acestea sunt comise de Hamas, Hezbollach sau statul Israel!
Arta razboiului fara scrupule
Recunoastem si ne asumam profunda responsabilitate a Europei pentru soarta evreilor, pentru tratamentul dezonorant, pogromuri si holocaust. Din punct de vedere moral si istoric a fost necesar ca evreii sa aiba propria lor casa. Dar statul Israel, cu arta sa razboinica fara scrupule si cu armele sale dezgustatoare, si-a masacrat propria legitimitate. A incalcat sistematic drepturile omului, conventiile internationale si nenumarate rezolutii ale ONU si
nu mai poate sa se astepte la protectie pe masura. A acoperit cu un covor de bombe recunoasterea din partea lumii. Dar nu se teme! Vremea necazurilor e pe sfarsite. Statul Israel si-a amenajat propriul Soweto.
Paharul s-a umplut. Nu mai este nici o cale de intoarcere. Statul Israel a violat recunoasterea sa din partea lumii si nu va avea pace, chiar daca pune jos armele.
Fara aparare
E nevoie ca spiritul si cuvantul sa spulbere zidurile de apartheid ale Israelului. Statul Israel nu mai exista. Acum este fara aparare, este nud. De aceea lumea trebuie sa vina in ajutorul populatiei civile. Pentru ca nu impotriva oamenilor simpli sunt indreptate profetiile noastre. Vrem binele intregului popor din Israel, tot binele, dar ne rezervam dreptul de a nu manca portocalele din Jaffa atat timp cat acestea miros urat si sunt otravitoare.
Ei sarbatoresc triumful
Nu credem ca Israelul jeleste mai mult cei patruzeci de copii libanezi ucisi decat s-a vaicarit peste trei mii de ani pentru cei pentru cei patruzeci de ani petrecuti in desert.
Observam ca multi israelieni sarbatoresc trimuful asa cum altadata s- au bucurat de plagile trimise de Dumnezeu drept „pedeapsa meritata” asupra poporului egiptean. (In acest episod biblic, Dumnezeul lui Israel se comporta ca un sadic nesatios). Ne intrebam daca nu cumva
cei mai multi israelieni considera ca viata unui israelian este mult mai pretioasa decat vietile a patruzeci de palestinieni sau libanezi?
Pentru ca am vazut fotografii ale unor fetite israeliene scriind saluturi pline de ura pe bombele care urmau sa fie aruncate peste populatia civila din Liban si Palestina. Fetitele israeliene nu mai sunt deloc dragalase atunci cand se bucura de moartea si durerea de cealalta parte a frontului.
Razbunare sangeroasa
Nu acceptam retorica statului Israel. Nu acceptam spirala rabunarilor sangeroase conform principiului „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Nu acceptam principiul a zece sau a o mie de ochi arabi pentru un ochi israelian. Nu acceptam pedeapsa colectiva sau
chinuirea populatiei drept arma politica. Au trecut doua mii de ani de cand un invatator israelian a criticat stravechea doctrina a „ochiului pentru ochi si dintelui pentru dinte”.
El a spus: „Ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi asemenea lor”. Nu recunoastem un stat care, arogant, se bate cu pumnii in piept pe ruinele si principiile antiumaniste ale unei religii nationale arhaice si ale unei religii a razboiului. S-au cum s-a exprimat Albert Schweitzer: „Umanitatea nu vrea sa mai jertfeasca niciodata un om pentru un lucru.”
Mila si iertare
Nu recunoastem vechiul regat al lui David ca normativ pentru harta Orientului Mijlociu al secolului XXI. Invatatorul evreu a afirmat acum doua mii de ani ca imparatia lui Dumnezeu nu este o campanie militara a regatului lui David, ci imparatia lui Dumnezeu este in noi
si din cand in cand chiar noi. Imparatia lui Dumnezeu este mila si iertare.
Doua mii de ani au trecut de cand invatatorul evreu a dezarmat si umanizat vechea retorica razboinica. Chiar din timpul sau au inceput sa opereze primii teroristi sionisti.
Israel nu mai aude
De doua mii de ani Israelul nu aude glasul umanismului. Nu fariseii au fost aceia care l-au ajutat pe omul doborat la marginea drumului de catre talhari. A fost un samaritean, si astazi am vrea sa vedem un palestinian. In primul rand suntem oameni – crestini, musulmani sau
evrei. Sau cum a spus invatatorul evreu: „Si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea?” Nu acceptam rapiri de soldati. Dar nu acceptam nici deportarea unor intregi grupuri de populatie sau rapirea unor parlamentari sau membri ai guvernului alesi legal.
Recunoastem statul Israel din 1948, dar nu cel din 1967. Statul Israel este cel care nu recunoaste, nu respecta si nu se supune statului Israel din 1948. Israel vrea sa aiba mai mult, mai multa apa si mai multe asezari. Pentru a-si atinge scopul vrea o solutie finala la problema palestiniana numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
Palestinienii au multe alte pamanturi, noi avem numai unul, au afirmat unii politicieni israelieni.
SUA sau lumea?
Sau cum spune marele protector al statului Israel: „May God continue to bless America.” Un copil a remarcat urmatorul lucru. El s-a adresat mamei sale spunadu-i: „De ce isi incheie totdeauna presedintele discursurile sale cu God bless America? De ce nu spune God bless the world?”
A fost o data un poet norvegian care a oftat din inima, ca un copil: „De ce progreseaza omenirea atat de incet?” El a fost cel care a scris atat de frumos despre „evreu” si „evreica”. Dar a respins ideea unui popor ales al lui Dumnezeu. El insusi isi spunea mahomedan.
Nu recunoastem statul Israel. Nu astazi, nu in clipa in care scriem, nu la vremea durerii si a maniei. Daca toata natiunea israeliana ar cadea din cauza propriei dominatii si o parte din populatie ar trebui sa plece din teritoriile ocupate inapoi in disapora, atunci spunem:
mediul in care se vor intoarce sa fie binevoitor si sa manifeste intelegere. Pentru ca pe veci este o crima, fara circumstante atenuante, sa-i sechestrezi pe refugiati si pe cei fara tara.
Pace si cale libera pentru populatia civila evacuata care nu mai are un stat care s-o apere. Nu-i ochiti si nu trageti in refugiati! Sunt vulnerabili precum melcii fara cochilie, vulnerabili precum incetele caravane de refugiati palestinieni si libanezi, lipsiti de aparare precum femeile, copiii si batranii din Qana, Gaza, Sabra si Chatilla.
Dati-le refugiatilor israelieni loc de casa, dati-le lapte si miere!
Nici un copil israelian sa nu plateasca cu viata. Prea multi copii si civili au murit deja.
