… si l-a pus pe purtatorul de vorbe sa ma sune si sa ma ameninte voalat cu „cremenalul”.
Totul a pornit de la un articol din Romania libera, in care povesteam ce e cu peripetiile unui director de scoala, care dupa juma’ de an de la castigarea concursului inca nu a fost pus pe post. De ce? Pai, simplu, pentru ca o duduie, care a iesit a doua, a dat in judecata pe toata lumea.
Multa lume vorbeste, dar se teme sa declare ca acea duduie are acest curaj pentru ca e prietena cu sotia lu’ Romica. Dealtfel, un inspector scolar general a fost schimbat si pentru ca – vorbeste lumea – nu a reusit sa o rezolve pe tanti.
Ca ziarist trebuie sa cauti dovezi. In cazul de fata e foarte dificil sa dovedesti ca tanti si cu sotia sunt bune amice.
In schimb, poti invoca ce se aude prin targ. Adica, la modul impersonal – se spune, se aude, se vorbeste.
Nu are acelasi grad de credibilitate ca o declaratie sau o dovada directa, in schimb, ajuta cititorul sa-si faca o opinie.
Si, in plus, conform uzantelor CEDO, exprimarea impersonala nu atrage raspunderea juridica a autorului articolului.
Bineinteles, ca in ultima vreme s-a abuzat enorm de acest gen de exprimare. Dar asta e alta poveste.
Faptul ca prin targ se vorbeste de existenta unor relatii de amicitie care duc la blocarea punerii in functie a unui tip care acastigat un concurs este o realitate. Care trebuie consemnata cu rezerva ca totul e, deocamdata, la nivel de zvon.
Iar relatarea impersonala nu e inventia mea si nici a romanilor. Ia amintiti-va de cate ori ati auzit la BBC expresia „se relateaza ca…”