Dusurile, chiar si rare, fac bine la gramatica

    Vineri, in Adevarul, este publicat un asa-zis contra-editorial. Semnat de Mirel Curea. Omul povesteste cum Ion Cristoiu descoperea cate un specimen pe care-l promova jurnalist doar ca sa vada ceilalti cum pot sa decada:

    [Ion Cristoiu] A extras din străfundurile secÅ£iei “sport” un personaj demn de pana lui Charles Dickens. L-a promovat doar până la limita prezenÅ£ei în ÅŸedinÅ£ele de sumar. Acolo, insul era obligat sub ameninţări ferme să stea pe pervazul ferestrei larg deschise. Altminteri, apariÅ£ia ediÅ£iei ar fi fost compromisă. Judecata ne-ar fi fost tulburată de urcarea stomacurilor în epiglote. Omul puÅ£ea pestilenÅ£ial. A hoit, uitat de gunoieri într-un ÅŸanÅ£, în luna lui Cuptor, ÅŸi a ceapă îndelung fermentată.

    Câteodată, rar, vorbea. Spectacol halucinant. Se încorda preÅ£ de câteva secunde din toate mădularele, faÅ£a îi devenea stacojie, ochii îi ieÅŸeau din craniu, fruntea de două degete dispărea de tot sub blana din creÅŸtet, ÅŸi… izbutea! Din deschizătura de sub nări, flegma produsul minÅ£ii. Un bolovan bâlbâit, niciodată o frază întreagă!

    Pute ÅŸi astăzi. La propriu ÅŸi la figurat, în scris. A ieÅŸit din borcanul cu formol, a coborât biniÅŸor de pe raftul redacÅ£iei unde ucenicii îl priveau cândva ca pe un avertisment înfricoşător ÅŸi scrie. Scrie la fel cum pute. Dezgustător! Scrie la fel cum vorbeÅŸte. Grohăit ÅŸi amputat! Scrie la „Evenimentul zilei”. Mai nou, în plus, e ÅŸi limbist. RăcoreÅŸte cu sârg, zi de zi, părÅ£ile ruÅŸinoase ale puterii ÅŸi visează la o dictatură…

    Curea nu-i da numele acelui personaj. O face, insa, Ion Cristoiu in Jurnalul de azi, cand incheie un comentariu cu un PS:

    P.S. Grigore Cartianu. Loco. “Dusurile, chiar si rare, fac bine la gramatica” (Aristotel “Metafizica”)