Cu putin timp inainte de alegerile din 2004, lui Sechelariu ii vine o idee: sa-si faca un ziar cotidian la Onesti. El patrona Desteptarea, ziarul cu cel mai mare tiraj din judet si si-a zis ca ar fi o idee buna sa scoata un ziar si in al doilea oras al judetului, principalul centru economic, locul unde se invarteau cei mai multi bani din economia Moldovei.
Asa se face ca intr-o luni a sosit ordinul: de lunea viitoare sa fie ziar la Onesti. Au fost cateva proteste timide, dar nu s-a tinut cont ca pentru a lansa un ziar ai nevoie sa studiezi piata, sa angajezi oameni, sa pregatesti lucrurile.
Fix de lunea urmatoare, la Onesti aparea cotidianul Onesti Expres.
Ziarul era o insailare facuta in graba. Degeaba era condus de cineva cu experienta; de ziar nu se ocupa aproape nimeni. La redactia din Onesti erau trei calculatoare obosite, un zapp pe care se transmiteau materialele la Bacau, o masina si cateva fete care invatau presa.
Era prea putin pentru a umple 16 pagini zilnic.
Tirajul cotidianului era de circa 1.000 de bucati pentru ca, mai putin nu putea tipografia. De vandut se vindeau 200 de bucati. In zilele bune – 250.
Ca o comparatie, pe vremea aceea, Desteptarea vindea cam 8.000 in tot judetul. Adica in municipiul Bacau, ca in Onesti Desteptarea se vindea tot cam 200 de bucati pe zi.
Au trecut alegerile. Ziarul nu crestea in vanzari.
Mergea in virtutea inertiei, ca sa nu spun ca i se puneau piedici. Secretarii de redactie si tehnoredactorii il faceau in sila. Pentru ca, pe langa munca lor obisnuita, mai primisera o sarcina suplimentara pentru care nu erau platiti.
In loc sa se vada faptul ca ziarul nu mergea pentru ca piata nu era pregatita si nici nu exista o echipa care sa aiba experienta (ca sa nu mai vorbesc de o echipa de marketing – inexistenta), s-a decis ca de vina e managementul publicatiei. Asa s-au schimbat doi directori, au fost adusi prin rotatie redactorii-sefi adjuncti de la Desteptarea, sa faca rahatul bici.
Nimic. Biciul nu plesnea.
Intre timp fusesem numit redactor-sef la Desteptarea. Probabil ca am suparat pe cineva, pentru ca, la nici trei saptamani dupa numire, am fost trimis si eu sa-mi rup gatul la Onesti.
Trei saptamani am stat acolo. Ziua de la 8 pana seara pe la 10. Cazare aveam. Cu masa, desi mi se promisese la plecare ca se va rezolva, cei de la Bacau s-au facut ca ploua.
Dupa cele trei saptamani reusisem inimaginabila performanta sa ridic vanzarea cu circa 15 procente.
Lucrasem la paginatie, la fotografii, la subiecte. Ne chinuiam pe cele trei calculatoare sa facem un ziar de 16 pagini cei cativa oameni care eram acolo. Corectam texte, le puneam in pagina, paginam, trimiteam paginatia prin fax la Bacau. A doua zi o luam de la capat.
Credeam, in nevinovatia mea, ca 15 la suta e o crestere suficienta pentru trei saptamani. Probabil intr-o companie normala era. Am fost informat ca, de fapt, se astepta sa cresc vanzarile cu 500 la suta intr-o luna.
Dupa ce si-au dat seama ca problema nu tine de management ci de alte motive, cei de la Bacau au decis sa transforme ziarul in saptamanal.
Si de aici se schimba total datele problemei.
Am scapat de presiunea timpului si in cateva luni, fara exagerare, Onesti Expres a ajuns cel mai vandut saptamanal din judet, chiar daca aria de acoperire se rezuma la Onesti, putin Tg. Ocna si , si mai putin, Slanic Moldova.
Nu are sens sa dau cifre; acestea pot parea nerelevante; cert este ca in jumatate de an, ziarul avea un retur apropiat de zero. Daca returul mediu acceptat la Desteptarea era de circa 8 la suta (cu toate ca era pe undeva la 20 de procente), la Onesti Expres era sub 0,5 la suta.
De la inceput am pozitionat Onesti Expres nu ca pe un ziar, ci ca pe o revista. Am vrut sa dau impresia cumparatorilor ca ei achizitioneaza nu un ziar obisnuit, ci o revista de calitate, cu informatii interesante.
Logistica a ramas tot aceeasi. Veneam o data pe saptamana la Onesti pentru sedinta de sumar. Apoii ii lasam sa-si scrie subiectele. Cu acestea acopeream jumatate de ziar. Restul reprezenta munca mea. Eram polivalent: scriam si pagini de culinar, de IT, de integrare europeana, de fapt divers…
Nu a fost deloc usor. Eu scriam, corectam, paginam, faceam cap limpede, stateam pe capul tehnoredactorilor si actualizam site-ul. Facusem un barter cu o firma locala care ne-a creat un site (mult mai bun decat al ziarului – mama) si care incepea sa fie citit.
Un singur lucru am neglijat: lupta pentru putere din cadrul trustului. Mare greseala. Capitala.
Eram naiv. Credeam ca scopul meu era sa-mi fac treaba pentru care eram angajat. Nu. De fapt, scopul pe care trebuia sa-l urmaresc era sa ma lupt sa-mi pastrez functia, eventual sa urc in ierarhie si, aproape obligatoriu, sa-i sap pe ceilalti posibili pretendenti.
Asa m-am trezit in mijlocul luptelor interne. Unul din fostii sefi de la Onesti Expres isi voia postul inapoi. Alt sef vedea succesul ziarului ca o amenintare la siguranta functiei sale.
Asa, ca pe cand patronul era retinut cu treburi de DNA, s-a dat lovitura de palat.
Intai a cazut directorul media. Am urmat eu. Am avut o scurta discutie cu managementul in care mi s-au reprosat doua lucruri.
In primul rand faptul ca vanzarile ziarului au incetat sa mai creasca. Perfect adevarat. Se ajunsese la ceea ce se numeste „palier”. Cand, ca sa creasca mai departe, o afacere are nevoie de input-uri noi. Are nevoie de investitii. Era nevoie de completarea echipei, de bani. Trecuse entuziasmul. Acum oamenii voiau sa li se recunoasca meritele. Pentru ca, atunci cand s-a transformat in saptamanal, toata lumea a zis ca e doar un pas catre inchidere. Cand a inceput sa se vada ca varianta aceasta are succes, a fost un entuziasm imens, cu care s-a continaut ceea ce s-a inceput. Dar, succesul avea pretul sau si se pare ca nimeni nu dorea sa plateasca.
De al doilea repros ma mandresc si acum. Mi s-a reprosat ca nu am facut santaj de presa ca sa aduc bani firmei. Nu cu cuvintele astea, dar cam asta a fost ideea.
Ca urmare aveam de ales sa plec unde vedeam cu ochii sau sa raman ca simplu redactor.
Am ales a doua varianta. Am mai ramas o luna-doua, pana cand am primit o oferta.
Ziarul a fost dat pe mana celui care il dorea. Harcea-parcea l-a facut. In primele trei luni a scazut cu o treime. Acum inca se mai tine, dar nu mai e ceea ce a fost. Si nici persoana respectiva nu mai e la timona.
De atunci mi-am zis ca nu se merita. Sa te apuci de o treaba imposibila, sa reusesti in ciuda tuturor piedicilor pentru ca, atunci cand ai reusit, sa primesti un picior un cur. Drept rasplata.