Din Basmele românilor (I)

Era o data un popor al naibii de harnic si de viteaz. Poporul acesta nu atacase in viata vietii lui un alt popor. Tarani din tata-n fiu, poporenii munceau pamintul de dimineata pina seara, mai cintau din fluier, si, daca veneau straini peste ei sa le fure recoltele, puneau mina pe coase si topoare si se aparau.

De exemplu, pe vremea cind oamenii din acest popor se numeau “daci”, treceu Dunarea pe pod de gheata si isi aparau mosia jefuind provincia romana Moesia. Mircea cel Batrin s-a amestecat si el peste Dunare, in luptele dintre pretendentii la titlul de sultan, dupa infringerea lui Baiazid de catre Timur Lenk. Mai tirziu, cind Iancu de Hunedoara s-a suparat pe Brankovic, care-i pusese ceva bete in roate in razboiul cu turcii din batalia de la Kosovo, românii s-au napustit peste sirbi, sa-i pedepseasca putin.

Si Stefan cel Mare a purtat razboaie de aparare. Cu ungurii, in Ardeal, cu polonezii, cind le-a pustiit tara pina in apropiere de Cracovia, in 1498, ba cu Tara Româneasca, in mai multe rinduri…

Sa vorbim despre Razboiul de Independenta, purtat in afara granitelor noastre? De al doilea razboi balcanic, din 1913, cind România a invadat Bulgaria? De 1941, cind trupele române au trecut dincolo de Nistru?

Desigur, fiecare din aceste batalii a fost justificata in vreun fel sau altul.

Dar sa nu ne mai amagim cu ideea ca am fost premiantii Balcanilor la Purtare si ca putem ridica linistiti piatra. Avem si noi bubele noastre pe care trebuie sa invatam sa ni le asumam.

(via)

1 COMENTARIU