Candidatul instant

La noi, la români, cel putin, candidatul la o functie politica se face foarte usor. E in genul ness-ului: pui intr-o cana o lingurita de cafea solubila, pui o lingurita de zahar si torni apa.

Candidatul român apare cu citeva saptamini inainte de alegeri. Varianta oficiala este ca partidul a facut un sondaj, sau chiar o serie de sondaje, pentru a vedea care dintre pretendenti este cel mai bun. Care da cel mai bine la public, care poate iesi mai in fata, care e mai rasarit…

Neoficial, candidatul român se teme ca daca-si va anunta intentia de a participa la alegeri prea devreme s-ar putea intimpla doua lucruri: in primul rind, adversarii ar avea timpul necesar sa-i scormoneasca biografia si sa-i gaseasca petele de dalmatian, acoperite cu grija cu straturi groase de fard.

Al doilea lucru care s-ar putea petrece ar fi ca un contracandidat, de la el din ograda, sa fie mai clontos si mai cu pile la Bucuresti si sa-i sufle nominalizarea. Pentru ca majoritatea politicienilor se tem mai putin de votul electorilor sau de glasul dusmanilor politici cit se tem de strimbele si piedicile colegilor de partid.