Pe vremea mea, treburile erau in regula, lumea era mult mai buna, copiii ii respectau pe cei batrini, munca era platita, nu ca acum… Ce vremuri…
Fiecare generatie are conflictul sau cu generatia anterioara. Muzica celor mai in virsta nu ne place, hainele lor, casele lor, mirosul lor.
Ne imaginam ca putem fi mai buni decit au fost ei, mai eficienti, putem cistiga mai mult intr-un timp mult mai scurt, putem trai mai alert, ne putem imparti in mai multe, eventual putem munci si noaptea, doar banul sa iasa, sa ne impresionam femeile, fie ca ne sint neveste sau amante, sa le cumparam tot ceea ce ne susura in ureche ca ar vrea.
Dar viata trece pe linga noi si nu ne dam seama ca, in betia indusa de putere, in visul sinucigas cum ca vom putea ridica piramide mai inalte decit cele egiptene, uitam sa traim. Ne amagim – cu fum de tigara, cu drogul din alcool – ca va fi mai bine, dar uitam sa ne precizam cind ne va fi mai bine.
Si brusc intelegem ca ritmul este prea rapid si trebuie sa ne mai tragem sufletul, trebuie sa invatam sa respiram. Nu mai acceptam orbeste tot ceea ce este nou, ne codim, facem nazuri, cintarim de doua ori totul…
Si copiii, si nepotii ne spun ca sintem inapoiati, ca nu stim sa traim la maxim emotiile, ca sintem nostalgici. Iar noi le reprosam ca nu mai au respect pentru noi, ca lumea pe care o cunosteam noi s-a rasturnat cu fundul in sus…