E la moda acum sa rememorezi fazele de dinainte de ’89, sa spui la toata lumea ca, pe cand era foarte rau se intamplau si lucruri frumoase. “Pe vremea mea”, si dupa aceasta expresie incep sa curga amintirile, cu ce era bun atunci si ce nu mai e bine acum.
Da, “pe vremea mea” se facea carte. Faceam toata ziua probleme din culegeri si abia mai aveam timp de joaca. Uneori, la scoala, la orele de sport tot matematica faceam, ca spunea “tovarasa” ca e mai important sa rezolvam exercitii decat sa lovim o basica dezumflata pe terenul din spatele scolii.
Da, pe vremea mea era treapta intai si treapta a doua de liceu. Adica aproape o loterie in care aveai sanse mari sa pierzi si sa te trezesti ca nu-ti mai ramane decat un loc la un liceu industrial in care te plafonai.
Toata lumea spiona pe toata lumea si te trezeai cu vizitele ofiterilor de la Secu. Nu tu, ca erai prea mic, ci parintii. Trebuia sa ai grija ce vorbesti, ce bancuri spui, cui le spui.
Daca nu erau cei de la Securitate, erau cei de la Partid. Care aveau puteri aproape discretionare. Si pentru ca Partidul cerea loialitate si mai putina cultura, de obicei erau niste cretini.
Statul la coada la paine nu avea nimic spectaculos. Nici cartela pe care gestionara iti punea cate un X, semn ca pe ziua respectiva ti-ai luat ratia de paine.
Uniforma scolara? Poate. Sau poate nu. Regulamentul nu te obliga sa vii cu cravata de pionier, insa toata lumea trebuia sa o poarte.
Erau si faze misto, intr-adevar. Odata, pe cand ma chinuiam sa prind mai bine Chisinaul, am prins bulgarii. Ori era un efect al ionizarii atmosferei, ori avea legatura ca in perioada respectiva era un Congres al PCUS, timp de aproape 24 de ore am prins bulgarii “oglinda”. Dupa care au disparut.
Alte amintiri din comunism? Altadata.
