Trei gloante in pieptul unui om inseamna trei gauri prin care se scurge sangele. Ca sa-l stabilizezi si sa-ti ajunga viu la spital, trebuie sa inlocuiesti sangele pierdut cu altceva, de preferinta tot sange. Si ii pui una sau doua (sau cate o fi nevoie) “linii venoase”.
Pe imaginile date de televiziuni cu Adrian Nastase nu s-a vazut ca cei de pe ambulanta i-ar fi pus vreo perfuzie. In cazul de fata, ambulanta a avut doar rol de taxi.
Timpul estompeaza multe sentimente, fie ele bune sau rele. Poate ca asta ne salveaza, deopotriva, de la a ne ucide intre noi sau sufoca unii pe altii. Imi amintesc de ura viscerala, paralizanta, demonica, pe care o simteam in decembrie 1989 impotriva cupului Ceausescu si in general, impotriva comunismului, lucruri motivate practic, din propriile mele trairi, nu din auzite. Au trecut anii si am ajuns sa regret ceva din vremurile acelea, ceva ce insemna poate liniste, poate ordine, poate copii cu care puteai sa faci scoala serioasa, poate sansa data celui mai oropsit copil ca sa ajunga om la casa lui, poate mandria de a fi roman si de a fi respectat de catre straini pentru relativa noastra independenta… Apoi, ura aceea a fost inlocuita de altele si altele, indreptate impotriva apacistelor care isi urlau disperate dragostea fata de Iliescu, a animalelor care fugareau batrani si studenti in Piata Universitatii, a jigodiilor cocotate pe gardurile strambe ale unei democratii de carton. Ura avea nume, multe nume, si cateodata se nastea din dragoste, cum a fost cazul presedintelui Constantinescu. A venit apoi un Sechelariu, un Hrebenciuc, un Mischie, un Nastase, si inca multi altii, iar cand paharul cu ura s-a umplut iar si iar, mi-a fost desertat prin decizii absurde, entuziaste si infantile, ca si cum batut fiind de o gasca de derbedei, ma refugiam in bratele altora ce nu se deosebeau de primii decat prin infatisare, nu si prin comportament. Si au urmat Basescu, Udrea, Anastase, si iarasi Sechelariu alaturi de multi altii, un tangaj permanent intre bucuria de a spera nu ca voi trai eu insumi mai bine, ci ca vom trai toti mai bine, cumva, si ca vom traversa scurta noastra viata farav sa avem sentimentul ca traim printre dusmani. Ura se transforma deseori, si capata accente negre, hidoase, si nu rareori doream ca nenorocitii care ne tradau sa fie spanzurati in piata publica, iar noi sa ne bucuram, precum plebea medievala, de chinurile mortii acestora, ca si cum acel chin ar fi putut acoperi si anula toata suferinta traita de noi din pricina tradatorilor.
Dar nu e asa.
Azi dimineata am descoperit ca toti acesti ani in care am fost adus in starea de a uri, nu m-au indobitocit. Am aflat de la radio ca un om pe care l-am urit la un moment dat si care, prin cateva dintre slugile sale, mi-a facut mult rau in urma cu ani de zile, a incercat sa se sinucida. Urma sa fie dus la puscarie, urma sa fie pedepsit, ce-i drept, mult mai usor decat mi-as fi dorit, odata.
Ciudat, nu am simtit nicio satisfactie, nicio bucurie afland ca omul acesta va infunda puscaria. Ciudat, mi-a fost mila de el, de tablourile sale din Zambaccian, de ochii cu care acest om ar fi privit, de aproape, zidurile scorojite ale celulei. Moartea lui nu m-ar fi eliberat de ura, pentru ca de ura m-am eliberat, iata, singur, iertandu-ma pe mine insumi, nu pe el. Detentia acestuia nu-mi va deserta paharul cu ura, pentru ca gestul acesta l-am facut singur, atunci cand am ales sa nu mai iubesc. Pentru ca iubindu-i pe unii, ajungem in mod natural sa ii detestam sau chiar uram pe altii. Sunt, oare, ei cei care vor sta sa ne tina o lumanare aprinsa, atunci cand vom muri ?
Intr-o buna zi, toata aceasta lume pe care o uram, toate aceste nume si prenume vor dispare impreuna cu vilele, gipanele, amantele si faima lor. Vom uri doar niste cruci sau monumente pe care altii si altii le vor acoperi, la randul lor, cu alte morminte. Ceea ce Adrian Nastase si toti cei ca el ar trebui sa inteleaga este ca atunci cand calci pe suferinta altora ca sa urci, la capatul drumului nu este un palat, ci un esafod.