Din cand in cand, cate un suflet gingas se intreaba retoric de ce e atata lume pe terase si in crasme daca toata lumea se plange de criza? Cand, logic ar fi, nu-i asa? – ca, daca lumea se plange ca nu are bani, ar trebui sa stea acasa si sa incerce sa nu mai cheltuiasca asa usor veniturile obtinute tot mai greu.
Intr-o lume perfecta, eliberata de emotii, probabil ca asa ar fi logic. Doar ca traim intr-o lume plina de spaime. O lume care reactioneaza nu in baza unor calcule reci care sa caute echilibrul contabil intre cerere si oferta, intre resurse si necesitati, ci in baza unor complicati algoritmi bazati pe necesitatea echilibrului emotional.
Teoretic, in perioade de calm sau de crestere economica, populatia economiseste si incearca sa se incadreze in niste cheltuieli de bun-simt care sa-i permita acumularea necesara rezolvarii unor nevoi ierarhizate corespunzator. Un om normal va incerca intai sa-si rezolve problema locativa si a hranei si abia dupa ce si-a pus la punct aceasta nevoie primara va incerca, pe baza acumularilor, sa rezolve si alte nevoi.
Doar ca in perioada unor crize – care pot fi economice, sociale sau de alt gen – ierarhia necesitatilor este schimbata. In momentul in care individul isi pierde orice speranta ca lucrurile s-ar putea schimba, echilibrul se rupe.
Noul echilibru va cauta sa inlocuiasca satisfactiile viitoare cu satisfactii imediate. De ce sa se chinuie sa manance salam cu mustar cu gandul ca, economisind, isi va lua o masina cand orizontul de asteptare s-a mutat de la cinci la 15 ani? De ce sa stranga cureaua pentru a-si lua mobila noua cand, pe baza veniturilor actuale, nu va mai putea face asta in doi ani ci in sase?
De asta zic ca, daca se intampla ca pe vreme de criza sa vedeti terasele si restaurantele pline, sa nu credeti ca este semn de bunastare, ci doar ca oamenii din orasul sau din tara respectiva si-au pierdut speranta intr-un viitor mai bun…
