Sunt in parc. E liniste, e dimineata, e aproape pustiu. Imi fac de treaba cu camera foto pe o alee.
In fata mea un batranel paseste grabit. E genul acela de om caruia nu-i ghicesti adevarata varsta, nici dupa haine, nici dupa trasaturi si nici dupa mers. Doar banuiesti ca e trecut prin viata.
Barbatul nu merge cu capul in pamant, ci se uita curios peste tot. Pana cand vede deasupra capului sau un „norocel”, acel puf de papadie care zboara purtat de curenti si care este prins de copii, scuipat si bagat in san, sa le poarte noroc.
Batranelul s-a oprit, si-a facut vant si a sarit sa-l prinda. N-a reusit sa-l ajunga. Poate din acest motiv s-a si dezechilibrat si era sa cada.
A plecat, apoi, schiopatand putin, spre iesirea din parc.
Batranetea nu vine atunci cand considera cei din jur ca te-au ajuns anii. Batran devii atunci cand decizi ca nu mai poti face lucruri copilaresti, ca nu te mai poti juca si te inchizi intr-o carapace pentru ca asa considera unii ca ar trebui sa te porti la varsta ta.