Ai noștri tineri la Paris învață /La gît cravatei cum se leagă nodul,/ Ș-apoi ni vin de fericesc norodul/
Cu chipul lor isteț de oaie creață.La ei își cască ochii săi nerodul,/ Că-i vede-n birje răsucind mustață,/ Ducînd în dinți țigara lungăreață…/
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă:/ Stîlpi de bordel, de crîșme, cafenele/ Și viața lor nu și-o muncesc — și-o plimbă.
Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,/ Ce au uitat pîn’ și a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul țării: stele.
Eminescu stia el ce stia inca din veacul al XIX-lea.