Unirea si jocul de interese al Marilor Puteri

cuza

Dincolo de serbarile cu cantece si poezii patriotice, ar fi bine sa intelegem ca Unirea de la 1859 nu ar fi fost posibila daca diplomatia principatelor dar si diaspora exilatilor politici nu ar fi speculat interesele divergente ale Marilor Puteri europene.

Pentru ca, atunci, ca si acum, degeba ne-am fi batut cu pumnul in piept ca avem dreptul sa ne decidem destinul; viitorul statelor mici este decis de statele mari. Au aflat-o pe pielea lor polonezii care s-au rasculat la 1830: fara sprijin extern, insurectia lor este infranta de Rusia in opt luni. Austria si Prusia au stat si au privit, apoi si-au anexat teritorii.

Diaspora romaneasca studiase problema si vazuse cum sarbii reusesc sa obtina autonomia profitand de divergentele dintre rusi si turci; grecii obtin si ei o autonomie contra unui tribut anual fiind ajutati de marile puteri iar belgienii, incorporati la Olanda, se revolta si se elibereaza profitand de interesele divergente ale Rusiei, Prusiei, Austriei si Angliei.

Asa ca fostii revolutionari de la 1848 pornesc o campanie de sensibilizare a opiniei publice internationale iar in scurt timp nu mai exista diplomat sau redactor de gazeta care sa nu cunoasca problema moldo-vlaha si sa simpatizeze – dupa cum ne spune Iorga – cu “indepartatul popor crestin de origine latina si cu tendinte de dezvoltare europeana”.

Prilejul cautat de romani se iveste la 1853, cand izbucneste razboiul ruso-turc. Rusii aveau de gand sa termine odata cu turcii (incercand sa obtina controlul Bosforului si Dardanelelor), dar Franta (care nu uitase de esecul campaniei napoleoniene) si Anglia (care avea nevoie de liniste in Orient din ratiuni de comert) decid sa ajute Turcia. Prusia ramane in asteptare dar Austria, care se teme de expansiune ruseasca, se aliaza cu turcii.

Rusii ocupa principatele dar, din cauza frigurilor, teatrul de operatiuni se muta din Dobrogea, in Crimeea. Moldova si Valahia sunt ocupate de austrieci care – ne spune tot Iorga – nu se sfiesc sa foloseasca batul si baioneta impotriva taranilor, confisca materialul de razboi si insulta boierii. Ocupatia austriaca devine rapid la fel de urata de romani ca si cea ruseasca.

In aceste conditii, diaspora romana decide sa urmeze trei directii: mobilizarea resurselor interne pro-unioniste, informarea continua a opiniei publice internationale cu privire la justetea cauze romanesti si folosirea conjuncturii si a intereselor Marilor puteri.

La 1855, la tratativele de pace de la Viena, Rusia cere guverne romanesti in cele doua principate care sa le conduca dupa Regulamentele Organice iar puterea militara a tarilor sa nu fie crescuta fara acceptul Turciei. In mod surprinzator, Anglia cere unirea principatelor, domn pe viata, ereditar si Parlament.

Austria, care se temea ca unirea va pune presiune pe Transilvania, se abtine. Austriecii nu prea vor sa se retraga din principate si, daca vor fi nevoiti sa o faca, ar prefera sa lase in urma guverne neputincioase.

Iesita intarita dintr-un razboi care parea pierdut, Turcia nici nu vrea sa auda de unire sau macar autonomie dar Franta, care dorea revizuirea tratatelor de la Viena si inlocuirea vechilor state europene cu unele constituite pe baze nationale se alatura cauzei romanesti. Napoleon al III-lea voia si sa puna stavila expansiunii europene a Rusiei si sa creasca influenta franceza in zona.

In anul urmator, insa, Anglia decide sa nu mai sustina Unirea si sa sprijine pozitia Turciei. Cauza romaneasca primeste, insa, sustinere de la Sardinia si Prusia, care se gandesc la faptul ca pot crea un precedent in vederea unificarii Italiei si Germaniei. Austriecii se opun, in continuare, categoric, socotind ca, mai devreme sau mai tarziu, Principatele Unite vor deveni un punct de atractie pentru romanii din Imperiul Habsburgic.

In acest ghem de interese, Franta reuseste, la Congresul de la Paris, sa impuna ca decizia cu privire la soarta Principatelor sa fie decisa de popoarele celor doua tari. Asa s-au infiintat Divanele ad-hoc…

In concluzie l-as cita pe Eminescu:

“De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii/ Veacul nostru il umplura saltimbacii si irozii”…

PS: Sa nu uitam ca, momentul de la 1859 a depins foarte mult de colonelul Alexandru Ioan Cuza, a carei dubla alegere in scaunul de domn a fost mica smecherie cu care romanii au reusit sa obtina unirea. Drept rasplata, Cuza va fi detronat si va muri in exil.