Amuzantul domn Maior

Am citit ieri cateva ode inchinate fostului sef al SRI si m-am amuzat teribil. M-am amuzat pentru faptul ca unii au reusit sa-i prosteasca pe cei care se ocupa de imaginea serviciilor si sa fie platiti pentru a debita prostii. In acelasi timp nu neg ca o buna parte din cititorii acestor persoane sunt influentabili si chiar cred in idioteniile scornite de acestia.

Per ansamblu, insa, demisia sefului SRI a fost ca o hartie de turnesol: ne-a aratat care sunt trompetele din media ale serviciului, “ziaristii” pusi sa ne convinga ce curajos a fost George Maior ca a demisionat deoarece Justitia, prin Curtea Constitutionala, l-a impiedicat sa se mai lupte cu teroristii si coruptii.

Demisia aceasta eu cred ca era necesara inca din momentul in care serviciul de informatii a cerut legiferarea dreptului de a ne scotoci prin telefoane si computere FARA MANDAT. Este aici o nuanta: Curtea Constitutionala nu a facut decat sa reafirme un principiu: in viata privata a unui om nu intra oricine, oricum si oricand, ci numai in anumite cazuri, pentru ca imixtiunea aceasta este o exceptie si nu o regula.

Faptul ca autoritatile incearca sa obtina o supraveghere a populatiei fara controlul atata cat este al Justitiei este alarmant. Practic, ne intoarcem la vremurile de dinainte de 1989, cand Securitatea isi baga nasul in viata romanilor, scormonind dupa secrete pentru a-i santaja sa devina turnatori.

Cat despre faptul ca deciziile Curtii Constitutionale ar impiedica urmarirea teroristilor si a coruptilor, pana acum pare ca lucrurile au mers de minune: 90% din dovezile in cazul celor condamnati pentru spaga sunt interceptari telefonice.