Cazul copiilor luati de autoritatile norvegiene a stârnit o vie emotie pe meleagurile românesti. Cert este ca, desi nu stim aproape nimic din dedesubturile afacerii, nu stim acuzatiile si/sau probele, nu stim aproape nimic despre sistemul de protectie a copilului din Norvegia, noi, românii ne dam cu parerea aiurea-n popusoi pe marginea cazului. Dar nu asta e cea mai mare problema; in fond, parerismul este sport national la neamul nostru. Problema este alta: ca românii considera inca bataia rupta din Rai.

“Ce daca i-au batut acolo, oleaca?!” – se intreaba românul care a aflat de caz din zvonurile care circula libere pe Internet. Atitudinea acesta este cât se poate de gresita. România si-a rezolvat o mare parte a problemelor legate de copiii abandonati in orfelinate dar nu a reusit sa faca nimic pentru a schimba mentalitatea parintilor. Care parinti se considera stapâni peste viata copiilor dupa modelul “eu te-am facut, eu te omor”.

Iar daca vine Protectia Copilului sa se intereseze de soarta vreunuia, apar repede reactii demagogic-paternaliste: “da’ de ce sa luati copiii din familie, ca ma-sa stie mai bine sa-i ingrijeasca!” Chiar daca acea mama e beata de dimineata pâna seara sau ii foloseste pe copii ca sa cerseasca. Românilor nu li se pare anormal ca un copil sa fie inchiriat ca sclav la vreo stâna – daca va mai amintiti de articolele care inundasera presa intr-o vreme – sau sa fie folosit la munca in gospodarie, sa fie batut pentru vreo greseala reala sau imaginara.

Din acest punct de vedere, situatia e dificila. Nu zic ca in cazul din Norvegia a fost sau n-a fost vorba de abuz. Nu stim. Vorbesc doar de reactia unei importante parti a societatii. Si din acest punct de vedere ar trebui sa ne invatam sa discutam calm acest gen de probleme si numai pe baza de argumente si de fapte clare. Isteriile nu-si au locul.