Cetatean sau sclav?

In istorie, sclavia a cunoscut multe forme, de la cele mai crunte, in care omul era tratat ca un animal, pâna la cele in care, pe baza meritelor personale, sclavul isi putea recâstiga libertatea. Au existat, insa, de-a lungul timpurilor, situatii in care sclavii eliberati nu s-au putut adapta si, dupa o perioada de confuzie, au cerut sa fie reprimiti de fostul stapân. Libertatea presupune luarea de decizii si asumarea de riscuri; când nu trebuie sa te preocupe ceea ce vei mânca sau imbraca, viata pare mai usoara. Când, insa, de cele necesare vietii trebuie sa-ti faci rost prin fortele proprii, situatia se schimba.

Dar libertatea nu inseamna doar sa alergi dupa casa si masa, libertatea presupune si alte alegeri: cu cine votezi, in ce fel de stat vrei sa traiesti, daca vei protesta impotriva unui abuz, daca vei lua atitudine fata de un individ care arunca hârtii pe jos… Oamenii liberi nu se feresc sa ia atitudine; oamenii liberi ies in strada atunci când drepturile lor sunt incalcate sau când un alt om este supus unui abuz, oamenii liberi nu se feresc sa-l atentioneze pe individul care a parcat pe trotuar ca a facut un lucru gresit.

Dar, cel mai important este ca oamenii liberi nu se tem de Guvern. Nu se tem sa-i spuna unui reprezentant al autoritatii ca greseste, ca abuzeaza, ca le incalca drepturile. Intr-o tara normala, Guvernul trebuie sa se teama de cetateni pentru ca membrii executivului sunt in slujba cetateanului, nu invers.

Din pacate, România nu este o tara normala iar românii nu au mentalitate de cetateni, ci de sclavi eliberati care nu se impaca deloc cu ideea de libertate. Românii nu vor sa ia decizii, sa faca alegeri, le lasa in seama celor care-i conduc. Ideea de a gândi le provoaca frisoane românilor. De aceea veti vedea atât de multi bucurându-se atunci când Statul intra cu picioarele in viata unui concetatean si atâtia care aplauda când reprezentantii Guvernului abuzeaza de functiile lor.

Pentru cei care refuza sa gândeasca, Statul are intotdeauna dreptate iar de vina sunt mereu cei care incearca sa-si apere drepturile.

1 COMENTARIU

  1. … şi, de fapt, vă înşelaţi, stimate domnule Răzvan. Mă refer la problema esenţială pe care o ridică articolul dvs. Cea a lipsei de responsabilitate civică. Încerc să-mi explic afirmaţia, prin urmare:
    Nu e că populaţiile aşazis româneşti ar avea opţiunea de a alege. Opţiuni au, poate, apartenenţii la clasele ce stăpânesc diversele feude, după felul în care au fost împărţite teritoriile aşazis româneşti. Şi vorbim de ierarhii deci se înţelege că inclusiv la nivelul claselor stăpânitoare, verbul a alege între o variantă bună şi una rea, este strict condiţionat. Populaţiilor de neoiobagi mai rămânându-le doar ieftina capacitate de a suporteri tabăra cutare şi cutare (în funcţie de felul în care tabăra oarecare ştie să aplice foarte bine principiile clientelismului de tip roman ce stă la baza sistemului socio-politic aşazis românesc – bizantin, în realitate). Aşadar. A cere de la oamenii pe care i-ai înrobit, mai ştiu eu ce sentimente frumoase, reprezintă culmea naivităţii.
    Vedeţi dvs.? Ideea că un cetăţean ar atenţiona pe un altul de faptul că, să zicem, acesta din urmă a parcat pe trotuar, echivalează cu ideea că primul cetăţean ar trăi sentimentul de a fi într-un fel sau altul el însuşi proprietar al locurilor. Sentiment pe care îl trăiesc din plin apartenenţii la poporul stăpânitor. Nu şi cei apartenenţi la popoarele gazdă. De aici şi acuta conştientizare a fiecărui om din popor, şi care s-ar traduce aproximativ aşa:
    – Dacă ăla îşi permite să facă treaba asta, lucru pentru care eu aş fi fost chiar şi omorât, înseamnă că ăla e unul dintre jupâni. Şi, oricum, faptul că ăla a făcut ce a făcut, fapt susceptibil de a tulbura înţelegerile dintre jupâni, e treaba lor. Ce-mi bag eu nasul în borşul altora. Este consacrată situaţia în care amestecul unui neoiobag în cearta dintre neonobili, se lasă întotdeauna cu o impăcare a neonobililor şi o găsirea a vinovatului taman în persoana neoiobagului ce ar interveni.
    România, adică Statul Bucureşti, nu e decât un mare CAP. Cunoaşteţi, probabil, faptul că lucrătorii din vremea CAP-ului aveau drepturi simbolice. Cam asta se întâmplă cu populaţiile asuprite astăzi de clasele parazitare şi infracţionale. Oamenilor de rând le sunt “rezervate” din abundenţă multe şi diverse modalităţi prin care să fie “hrăniţi spiritual” de către armate de inşi care mai de care mai împopoţănaţi cu diplome şi titulaturi zgomotoase. În consecinţă: de ce ar lua omul simplu atitudine? Ca să atragă răzbunarea vreunui stăpân? De ce ar protesta omul simplu împotriva unui abuz, când există acuta conştientizare că asta ar înrăutăţi situaţia, că asta n-ar fi decât o grea luptă cu morile de vânt…
    Nu oamenii liberi ies în stradă, stimate domnule Răzvan. Oamenii liberi n-ar avea motive să iasă în stradă, devreme ce libertatea şi autonomia lor n-ar putea să genereze situaţii în care să fie obligaţi la a se opune unei forţe cu tendinţe de a le minimaliza şi/sau anula libertatea şi autonomia (cu excepţia cazurilor în care ar fi atacaţi de vreo armată din afară). Ci vor fi ieşiri în stradă acolo unde oamenii nu au libertate şi autonomie, şi unde oamenii au de luptat continuu cu forţe ce tind în continuare să înrobească tot mai mult. Stări de fapt la nivel de care, în realitate, sunt de văzut nu speranţa oamenilor înrobiţi de a se elibera, cât adâncimea până la care poate să ajungă lupta pentru putere dintre taberele Forţei Ocupante, pe de o parte, iar, pe de altă parte, adâncimea până la care poate să ajunga manipularea populaţiilor gazdă. A se observa că niciodată şi nicăieri în lume nu au existat “ieşiri în stradă” în care să se ceară şi să se obţină ceva bun pentru omul de rând. Toate “adunările”, făcute mai mult sau mai puţin obscur, pe bani, poartă amprenta intereselor ce au ca destinaţie diverse regrupamente care, în general, sunt ele însele cauze de înrobire a omului de rând.
    Că un guvern ar trebui “să se teamă de cetăţeni”, este şi aceasta o afirmaţie gratuită. Într-o ţară în care clasele parazitare şi infracţionale decid să pună temporar nişte regi care, orice ar face, şi oricum ar face, ar nemulţumi jupâni, întregi nivele ierarhice şi/sau întregi ierarhii din care este compusă Forţa Ocupantă, este normal că teama şi, de aici, confuzia guvernului, reprezintă unicul aspect de întâlnit. Pentru că n-ar exista necesitatea de teamă în măsură să caracterizeze raporturile dintre guvern şi cetăţeni, dacă n-ar exista Forţa Ocupantă ce a confiscat dreptul cetăţenilor de a se autoadministra. Populaţiile aşazis româneşti, în loc să aibă un Stat şi un guvern care să însumeze un număr minim de persoane cu rostul de a se ocupa de chestiuni cât mai generale, şi, în acelaşi timp, cu rostul de a se ocupa foarte bine de acele chestiuni cât mai generale – ei, bine! – populaţiile aşazis româneşti sunt ocupate, parazitate, de o largă şi diversă paletă de ierarhii extrem de harnice în a declara că au ele grijă mai ales de asigurarea necesităţilor ce ţin de imortalitatea spiritului. Astfel că în van ştiu toţi oamenii din satul oarecare că le-ar fi benefic să asfalteze un drum, de exemplu, dacă taxa de protecţie pe care o încasează de la ei Statul Mafiot Bucureşti, ajunge pe mâinile şi la decizia unor ierarhii “alese în funcţie în mod democratic”, care, însă, destinează rapid acele resurse sponsorizării festivalului nu ştiu care.
    Şi dacă s-ar duce omul din satul acela jefuit, şi pe o parte din resursele căruia stă aşazisa Operă Română, de exemplu, ca să-i spună (oarecarelui angrenat în sistemul acesta de aristocraţie parazitară şi infracţională) că nu are nevoie de Operă Română, că la el în sat ar fi nevoie de un sistem prin care să-i fie asigurată apă potabilă la robinet, de exemplu, omul acela ar fi acuzat de toate relele posibile şi imposibile.
    Adevărul deci nu e că românii de rând n-ar avea o mentalitate de cetăţeni. Românii de rând sunt realişti. Atâta tot. La ce să-şi bată capul cu problemele altora – le au ei destule pe ale lor. La ce să-ţi piardă vremea cu vise de libertate, dacă susţinătorii libertăţii sunt taman cei ce au confiscat libertatea, iar luptele pentru libertate nu sunt decât reglări de conturi între mafioţi şi diversele facţiuni mafiote. Dacă e să se primească o bere gratis şi un mic aburind, în schimbul cântării în struna celui ce se arată mai potent, foarte bine. Că, oricum, mai mult decât asta, nu e posibil…