Am auzit de atâtea ori tânguiala că la noi e ca la nimeni și că „afară” e altfel încât mi-a ajuns până peste cap. Și, da, am văzut și eu cum e „afară”. Dar, dincolo de curățenia, politețea, bunul simt, corectitudinea pe care le întâlnești în alte țări, mai găsești ceva: oameni care, de voie – de nevoie, respectă legile, obiceiurile și spiritul locurilor.

Cum ne explicăm, oare, că un român care în țară nu respectă nici o lege de circulație, care aruncă chiștocul pe trotuar, jonglează cu cutia de bere și, în general, înjură birjărește la orice oră din zi și din noapte pe stradă, cum trece granița, se cumințește brusc și devine un îngeraș? Cum de același român, în țară, se ia în gură cu agentul de poliție care îl amendează, îl amenință, îl filmează cu telefonul iar, „dincolo”, când e oprit, nu are curajul să scoată nici cel mai mic sunet?

Și mai e ceva: înainte de 1990, nici în România cetățeanul nu avea curajul să facă lucrurile pe care le face acum. Și nu doar pentru că îi era frică de bătaia miliției, ci, în primul rând, pentru că exista presiunea societății care îl obliga să se comporte în niște limite de bun simt. Când mi-a căzut o hârtie din buzunar în Gara Centrală din Frankfurt, imediat m-a atenționat o nemțoaică mai în vârstă.

La noi, dacă o bătrână ar îndrăzni să atenționeze pe cineva că a aruncat bidonul gol, cutia de bere, pachetul de țigări pe trotuar riscă să ajungă la spital. Cum, adică, să-i facă lui observație cineva?!

Așa am ajuns să avem orașele pline de gunoaie. Noi luăm la rost autoritățile că nu mătură, dar nu vedem că vina ne aparține în mare măsură.

Într-un oraș cu pretenții de civilizație, primăria ar trebui doar să golească dimineața coșurile de gunoi și să stropească puțin caldarâmul; nu să culeagă saci de gunoaie de pe fiecare trotuar în parte doar pentru că locuitorilor le e lene să caute un coș. Ca să nu mai spun de locatarii cărora le e lene să meargă până la ghenă și aruncă punga cu deșeuri menajere în fața blocului.

Și pe urmă tot ei se miră că țara noastră nu e „ca afară”…