„Lăsați copiii în pace!”

Din când în când apare din nou discuția despre Educație și despre cum actualele programe de învățământ terorizează bieții elevi, cum au ei prea multe ore și cum ar fi mai bine să simplificăm materia că și așa nu le folosește la nimic. Mămici hotărâte bat cu pumnul în masă și se plâng că odraslele lor sunt prea obosite de atâta învățătură și nu mai au energia necesară să mai iasă în club și la mall, tăticii dau din cap aprobator iar profesorii trebuie să se supună pentru că nu mai au nici o putere.

Pentru că actualii tătici și actualele mămici, pe vremea când erau elevi, au decis că treaba profesorului nu e să-i învețe, ci să le dea note cât mai mari că altfel se revoltă și cer să fie zburați din școală. Discuția este inutilă: după ce ne-am dinamitat Industria, ne aruncăm în aer și Educația pentru a fi feriți de tentația de a mai încerca, vreodată, să avem o economie bazată pe cunoaștere.

Industrializarea țării, realizată în anii ’70-’80 ai secolului trecut, a fost posibilă pentru că în anii ’50-’60 s-a clădit un sistem de educație puternic, care a permis apariția unor generații care să poată construi și furnale, și uzine, și autoturisme, mașini agricole, locomotive până și avioane. Toată materia cenușie care ar fi putut să fie folosită la construcția unei industrii a fost secerată imediat după 1990.

Și nu numai oamenii pregătiți au fost marginalizați, restructurați, concediați sau forțați să emigreze, dar s-a început și demolarea sistemului educațional care i-a pregătit. Astăzi, să vrem, nu mai avem cu ce construi o fabrică de la zero, s-o utilăm cu mașini și să o populăm cu muncitori calificați. Ne mirăm de miracolul chinezesc, de explozia economică, de ceea ce pot face astăzi chinezii, de la poduri suspendate la telefoane mobile? Păi elevii chinezi învață de rup. Pentru că țara are nevoie de oameni pregătiți.

România nu are nevoie de așa ceva. România are nevoie de sclavi care să facă munci fără o complexitate prea mare, care să gândească tot mai puțin și care să nu pună întrebări. Care să nu se întrebe de ce ne pleacă gazul gratis din țară, de ce pământul ne este luat de străini, de ce nu mai avem dreptul să dispunem de resursele noastre și, în general, să fie mulțumiți cu firimiturile de la masa celor care ne fură în timp ce orchestra cântă Odă Bucuriei.