Chestiunea țărănească

V-ați gândit, vreodată, că marea proprietate funciară este rezultatul unui jaf istoric? Că marile latifundii deținute de boierime au fost rezultatul furtului și că retrocedarea marilor proprietăți funciare după 1990 nu reprezintă o reparație ci o restaurație a unui abuz? Sau că vânzarea de pământ românesc străinilor este contrară nu numai unei minime moralități dar și împotriva unui drept istoric?

Problema dreptului de proprietate asupra pământului a fost extrem de importantă în ultimii 200 de ani, însă a fost tratată extrem de nefavorabil pentru marea masă a celor direct afectați. Practic, de la reforma agrară a lui Cuza încoace, situația s-a tot deteriorat, abuz peste abuz aducând țărănimea românească în situația de a fi transformată în simplu proletariat agricol, deși, odinioară detinuse proprietatea asupra pământului.

Chiar înainte de Răscoala de la 1907, Radu Rosetti, din marea familie boierească a Roseteștilor, a publicat o carte – “Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”. Acuzat că ar fi contribuit la declanșarea răscoalei, va publica, în același an, o altă carte – “Pentru ce s-au răsculat țăranii”; ambele tratează problema delicată a proprietății pământului. Ca și Mihai Eminescu, cu zeci de ani înainte, Radu Rosetti afirmă faptul că marea proprietate funciară s-a constituit prin furt și abuz întrucât pravila stabilea, din cele mai vechi timpuri, dreptul fiecărui țăran la o cotă-parte din pământul moșiei pe care se află.

Astfel, țăranul – liber sau vecin (șerb, adică, în Moldova) – avea dreptul la o proprietate privată constituită din casă, grădină și locul de arătură și la o cotă-parte din rest – fâneață, islaz, pădure – care erau stăpânite în devălmășie. Iar drept plată pentru această cota-parte nu datora decât trei zile de muncă și o zecime din recoltă judelui. Judele, care-și transmitea ereditar funcția, nu era proprietar al moșiei, avea și el dreptul la o cotă parte din teren iar pentru funcția de judecător primea privilegiul asupra crâșmăritului și morăritului.

Situația a rămas aproape neschimbată de pe vremea stăpânirii pecenegilor și cumanilor până după întemeierea țărilor române și chiar până în secolele XVI și XVII, când acest drept de judecată s-a transformat în drept de proprietate fără nici o altă bază decât abuzul iar Domnii au întărit acest abuz, atunci când nu au făcut chiar ei alte abuzuri, mai mari. Cauzele: domnitorii nu mai aveau nevoie de țărani ca să apere țară:

“Dar cu începere de întâia jumătate a veacului XVI în Ţara Româneasca şi a două din acelaş veac în Moldova, grija apărării ţarii nu mai avea fiinţă, căci ea fiind robită de Turci, avea să fie apărată de Împărăţie. Iubirea de ţară pierise în boierime fiind cu desavârşire înlocuită prin iubirea de dobânda. Iar Domnii vremelnici şi nemernici lăsau boierii să se îmbogăţească după plac spre a fi la rândul lor îngăduiţi să rămâie pe scaun vreme cât mai îndelungată”, scrie Rosetti.

Între boieri și țărani se cască acum o prăpastie, boierii purtând haine străine – după moda poloneză în Moldova sau după cea ungurească în Muntenia – vorbind fiecare altă limbă, mai cu seamă după apariția familiilor grecești aduse de fanarioți. Avea să urmeze veacul al XIX-lea, când, după reașezarea domniilor pământești și sub auspiciile Păcii de la Adrianopol, care dădea voie Principatelor să vândă grânele în Apus, la prețul pieței, boierimea va porni o adevărată ofensivă pentru a pune mâna pe proprietățile țărănești, determinând crearea premiselor pentru apariția “Chestiunii țărănești” care își va pune amprenta asupra istoriei naționale timp de două secole.