Țara care nu mai există

Începusem, ieri, să spun câte ceva despre statutul nostru de țară care nu mai există. Pentru că, dacă suntem puțin sinceri cu noi înșine, ar trebui să recunoaștem că România, ca țară, nu mai există decât în memoria noastră. În realitate, teritoriul acesta pe care trăim nu ne mai aparține; dacă ne-ar fi aparținut, am fi avut un cuvânt de spus în guvernarea sa.

România nu a fost vreodată în istorie o Putere. Nu ne-am înspăimântat dușmanii cu puterea noastră militară, cu armate bine echipate, cu comandanți bine pregătiți, capabili să forțeze inamicul să se predea cu o singură ridicătură de sprânceană. Victoriile – câte le-am avut – au fost conjuncturale și au depins de ajutorul unor țări cu care împărțeam interese comune.

O să dau mereu exemplul Unirii de la 1859 care a fost posibil doar pentru că Franța avea un interes în stoparea expansiunii rusești către Dunăre.

Transilvania am câștigat-o în 1918 pentru că ne fusese promisă de Antanta ca să ne aruncăm cu mâna goală în război și să le salvăm frontul de la Verdun. A doua oară am recâștigat-o pentru că Stalin nu avea încredere în maghiari și avea nevoie de o Românie pe care s-o controleze și care să supravegheze Ungaria.

Astăzi geopolitica este într-un moment de confuzie. Niciuna dintre Puterile momentului nu are nevoie de România. Nu are nevoie de o Românie puternică și dezvoltată, că de piață de desfacere și izvor de forță de muncă ieftină oricând e nevoie. De altfel, este o perioadă de status-quo, de reașezări globale, când se fac și se refac alianțe.

E un teren mlăștinos, nimic ferm, orice este posibil și, prin urmare, nimeni nu se încurcă acum cu garanții și planuri de viitor. Din acest motiv și această senzație că țara este abandonată. Conducerea politică e în ceață totală, n-are nici o idee despre viitor și nici nu și-a croit un plan. Economia este amanetată, nici nu contează.

Puterea militară a României este neglijabilă atunci când nu e luată la mișto. Diplomația țării este un mare zero barat, fără idei și, ce e mai tragic, fără un proiect pe care să-l urmeze. În aceste condiții, vi se pare anormal că o bună parte dintre români se simt solidari cu Iranul? Sau măcar au ceva de reproșat americanilor care ar trebui să ne fie parteneri strategici?

Cine mai ține minte puțină istorie, știe cum s-au sfârșit alianțele noastre făcute de nevoie cu turcii, cu rușii sau cu nemții. Și, mai ales, de ce.