De la revoluția verde la o situație albastră

Verdele este noul negru! Toată lumea bună a devenit ecologistă, e la moda să plângi, astăzi, pentru deșeurile care poluează planeta noastră. Deși, destul de ipocrit, cei care bocesc pe umerii Pământului sunt exact cei care poluează cel mai mult. Dar, hei!

Cine mai stă azi să vadă aceste amănunte minuscule? E suficient să te dai mare justițiar ecologist și toată lumea cade pe spate! Deși, scuzați-mi vorba proastă, toată această ecologie afișată în prime-time e doar o vrăjeală de doi lei, o prosteală care ascunde nu doar ipocrizia, ci și germenii unui nou tip de colonialism economic.

Nu spun vorbe mari, dar când țările dezvoltate doresc să impună noi modele economice țărilor care abia au început să se dezvolte folosind aceleași tehnologii, oare cum se cheamă? Pentru că țările dezvoltate s-au îmbogățit exploatând tehnologii poluante iar acum, după ce au externalizat marea majoritate a capacităților de producție, doresc să interzică folosirea acestor tehnologii de către țările sărace pe motiv că poluează.

Asta când, pur și simplu, nu se fac că uită că au și ele aceleași tehnologii, dar impun numai țărilor în curs de dezvoltare să renunțe la acestea. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Germaniei, care continuă să exploateze centrale pe cărbune, să deschidă noi mine, dar care ne impune nouă să închidem termocentralele și minele de cărbune pentru că sunt poluatoare.

Ipocrizia capătă valențe maxime în cazul mașinilor electrice. Care ne sunt prezentate drept „curate” dar care ascund secretele murdare ale poluării din timpul fabricației sau din timpul producerii curentului electric. Dar cea mai mare problemă care apare și despre care nu vorbește nimeni este cea a costurilor. Pentru că pe asta se bazează întreg calculul politic. Energia ecologică este mai scumpă. Produsele unei industrii care consumă curent electric obținut din surse „verzi” vor fi mai costisitoare și, deci, mai puțin competitive față de produsele obținute cu energia clasică.

Cel mai simplu exemplu la nivel macro. La nivel micro, cetățeanul care nu-și va permite o mașină electrică de 40.000 de euro și care nu va avea voie să folosească una pe benzină, va deveni mai puțin mobil. Va deveni dependent de transportul în comun și s-a văzut în Franța ce s-a întâmplat; revolta vestelor galbene a vizat inclusiv faptul că salariații nu-și mai puteau permite să facă naveta către locurile de muncă din cauza prețului prohibitiv al transportului.

Un salariat legat de glie acceptă altfel salariile și regulile impuse de stat sau patron. Contraexemplul este dat de golirea României de forța de muncă pentru că mobilitatea a permis românilor să meargă acolo unde salariile sunt mai mari. Desigur, discuția este lungă și complicată, dar atâta vreme cât revoluția ecologică înseamnă doar dobândirea unor avantaje competitive pentru unii sau a unor instrumente politice de control, situația nu va fi verde, ci, eventual, tot mai albastră…