Cum i-au păcălit boierii pe nemții care voiau să li se închine Muntenia

0
10

Dacă vă uitați pe o hartă a Europei de Est de acum 2-300 de ani, o să vedeți Principatele Dunărene prinse în încleștarea a trei imperii: cel Otoman, cel Rusesc și cel Austriac. Care cum se luau la harță – și se luau, slavă Domnului! – ocupau țările românești, unde se purtau majoritatea luptelor. La 1787 izbucni războiul dintre Rusia și Turcia iar Austria se declară de partea rușilor. Turcii îi puseră în vedere domnului muntenesc, Nicolae Mavrogheni, să ridice oaste contra austriecilor, în fruntea căreia fu pus spătarul Ioan Cantacuzino, fără voia acestuia.

De altfel, Cantacuzino avea să fugă peste munți, în Transilvania, unde se întâlni cu împăratul Iosif al II-lea. Mavrogheni, cu oastea sa îi bate pe austrieci și trece în Transilvania, unde face jafuri și pustiiri dar, per ansamblu, turcii pierd teren, fiind bătuți în Bosnia și Banat. Rușii înaintează în Moldova, unde Suvurov îi bate pe turci în vara și toamna lui 1788. Mavrogheni și turcii se retrag în Bulgaria, în vreme ce austriecii ocupă Bucureștiul și Craiova. Prințul Coburg – ne povestește Nicolae Bălcescu – întocmește un Divan cârmuitor condus de el, mitropolitul, doi episcopi și mai mulți boieri, printre care și Ioan Cantacuzino. Nemții (cum erau numiți austriecii) au parșiva idee cum că românii trebuie să le jure credință de supunere, pe motiv că, în trecut, ar fi fost tributari regelui Ungariei.

„Aceste articole erau total nedrepte; mai întâi că ele nu chezășuiau nici unul din privilegiile principatului, a doua că pretenția că românii ar fi fost vreodată supuși Ungariei nu era întemeiată pe nici un adevăr, de vreme ce suzeranitatea Ungariei în Țara Românească nu s-a întins decât asupra Banatului Severinului”, spune Bălcescu. Boierii sunt total descurajați. Nu se pot împotrivi, căci armata nemțească ocupă Bucureștiul. Nici nu pot jura așa ceva. Scăparea vine de la Ioan Cantacuzino care le zice celorlalți: „Nemții sunt prevăzători, noi, însă, le vom dovedi că suntem mai isteți decât dânșii când vine vorba despre fericirea patriei noastre”. Probabil nu cu aceste cuvinte, dar la mijlocul secolului XIX, în plin romantism național, când scrie Nicolae Bălcescu aceste rânduri, se acceptă. Cu versiunea nemțească a jurământului nu se poate face nimic, rămâne așa; în schimb, versiunea românească este modificată și dată mitropolitului care o înlocuiește în momentul jurământului din biserică. Singurul neamț care știa românește, translatorul Merkelius, fu înconjurat de boieri care făcură zgomot povestind tot felul de snoave în timpul citirii textului românesc, astfel încât nu și-a dat seama ce s-a întâmplat. Boierii iscăliră versiunea proprie a jurământului și toată lumea a fost mulțumită.

Către finalul războiului, austriecii creară o comisie de revizie care să încheie socotelile cu Muntenia. În fapt, voiau să fie plătiți pentru ocupație. Cantacuzino și boierii, însă, pe baza jurământului depus, au refuzat să recunoască această comisie, care a fost, până la urmă, desființată. Dar despre spătarul Ioan Cantacuzino vom mai vorbi.