Ioan Cantacuzino

0
12

Așadar, războiul cu turcii îndreptându-se în direcția înfrângerii acestora, se convoacă un congres care să decidă condițiile păcii. Ne aflăm încă în plin secol fanariot dar Ioan Cantacuzino începe să spere că principatele dunărene ar putea fi lăsate să-și aleagă, din nou, singure, domnitorii. Bine, speranțele sale mergeau mai departe, spre constituirea unui stat creștin mare și puternic, care să înglobeze popoarele asuprite din Imperiul Otoman.

Puterile Europene, însă, nu vedeau cu ochi buni victoriile rușilor și ale austriecilor, în special, ne spune Bălcescu, Anglia care “simțise importanța europeană a provinciilor române”. Cantacuzino este delegat de boieri să reprezinte interesele Munteniei, însă își dă seama imediat că jocurile sunt făcute. Trimisul Prusiei urmărea să despartă românii de ajutorul Rusiei și al Austriei, cel al Olandei era un pasionat orientalist, mândru nevoie-mare că știa să vorbească turcește și le ținea partea turcilor iar cel englez se baza pe informările celui olandez.

Turcii încearcă să convingă Congresul că ambele maluri ale Dunării sunt de veacuri ale lor, însă Cantacuzino avea o colecție de hrisoave, întărite de turci, cu hotarele Munteniei și face protest. Boierii, însă, refuză să semneze protestul, temându-se de turci. Spătarul pune la treabă un meșter plastograf care le-a imitat semnăturile, inclusiv ale mitropolitului, iar protestul îi face pe turci să dea înapoi.

Congresul s-a încheiat, însă, fără să oprească războiul. Urmează episodul în care austriecii cer bir pentru ocupație iar Cantacuzino este primul care se împotrivește. Trimis cu solie la prințul Potemkin, pentru a obține promisiunea că Rusia nu va uita de interesele Munteniei la încheierea păcii, se întoarce fără un răspuns ferm și găsește boierii căutând să se împace cu turcii.

Pacea de la 1791 readuce țara sub puterea fanarioților, pe care-i ura deși după mamă se inrudea cu multe din familiile grecești. Decide să plece din țară, se întoarce la Iași, unde-l găsește pe Potemkin pe patul de moarte. Noul comandant al trupelor rusești îi mijlocește lui Ioan Cantacuzino să meargă la Petersburg, unde primește rangul de colonel în cavaleria ușoară rusească.

După câțiva ani, împărăteasa Ecaterina a II-a, văzându-l sărac, îi dăruiește o moșie unde întemeiază târgul Cantacuzinca. La 1818 se retrage la moșie, printre cărți și jurnalele străine ce-i veneau cu regularitate. A murit la 1828.

Cred că e interesantă concluzia ce a tras-o Nicolae Bălcescu la materialul despre spătarul Ioan Cantacuzino: “[…] el își iubea mult patria și multă vreme a visat libertatea ei, a Moldovei și a Greciei. Ca toți strămoșii săi, începând de la Șerban Voievod Cantacuzino, el a căutat reazemul împărățiilor străine ca să ridice patria sa, dar aci credem că s-a înșelat”. Bălcescu spune că țările române nu au dus lipsa de patrioți în secolele XVII și XVIII, dar că aceștia au luat-o pe un drum greșit, izolandu-se de popor, ceea ce l-a determinat pe acesta să fie indiferent la glasul lor.

“Ei nu priveau jos, prea jos, poporul care se târa la picioarele lor și se muncea ca să le hrănească lenea; ei nu gândeau că din acest popor au ieșit toți acei viteji , că el a mântuit țara într-atâtea rânduri și că ar fi mântuit-o încă, dacă ei făcând un apel la dânsul și l-ar fi interesat la pricina țării și i-ar fi dat drepturi și o patrie a apăra”. Vorbele lui Bălcescu ne par la fel de actuale ca în ziua în care au fost scrise.