Cum a dispărut “cealaltă Românie”

Istoria noastră s-a ferit să spună, în ultima sută de ani, povestea celeilalte Românii, cea de la sud de Dunăre. Și era normal să se ferească, pentru că România de la nord de Dunăre i-a uitat și trădat pe românii din Balcani. Să spunem povestea…

Secole la rând, a existat o populație de origine romanică și la sudul Dunării, populație numită “vlahi” de către bizantini. Invaziile barbare, mai cu seamă invazia slavilor, au împins vlahii sud-dunareni către Balcani și dincolo de ei. În Evul Mediu, rămășițele vlahilor se întindeau din Serbia, Albania până în Epir, Munții Pindului și Macedonia. În paranteză să spunem că, înainte ca Muntenia să fie numită Valahia Mare, Tesalia din actuala Grecie s-a numit așa, existând și o “Valahie Mică”, în Acarnania, o regiune istorică în vestul Greciei centrale. După ce otomanii au cucerit peninsula Balcanică, vlahii sud-dunareni s-au adaptat la noua geopolitică. Din păcate. Pentru că, neavând o țară a lor, nu au pus probleme deosebite Imperiului Otoman. Nu revendicau un teritoriu, nu amenințau să se răscoale, ba chiar beneficiau de protecția otomană. Vlahii sud-dunareni au fost păstori a căror brânză era vestită, cărvănari cinstiți, mercenari (se presupune că substantivul “caraulă” provine din “kara-olah”, varianta turcească pentru maurovlah, vlahii din Dalmația, cunoscuți ca mercenari destoinici). Statutul vlahilor a stârnit patimi, bogăția lor a stârnit invidii. Am povestit deja despre distrugerea orașului Moscopole, centrul cultural și financiar al vlahilor sud-dunăreni.

Legenda spune că Ioan Ionescu de la Brad, arestat și predat turcilor după revoluția de la 1848, fiind agronom, a fost trimis să aibă grijă de moșia unui pașă, prin Epir. Și, într-o toamnă, a văzut coborând turmele de oi de pe munte și a auzit păstorii vorbind o limba apropiată de limba română. Atunci ar fi aflat, din nou, românii de vlahii din sudul Dunării. Cert este că, după 1878, guvernul român sprijină cultural, financiar și diplomatic aromânii din Macedonia. România întră intr-un conflict diplomatic cu Grecia, care făcea presiuni pentru ștergerea identității vlahilor pentru că urmarea să proclame Macedonia ca fiind grecească și să revendice teritoriul. Lucrurile se agravează după 1905, când vlahii sunt declarați minoritate recunoscută de otomani și sprijinită de stat pentru a avea învățământ în limba lor, preoți și primari. În această perioada se scrie foarte mult în România pe acest subiect. Problema părea că-și găsește rezolvarea în 1913, după Al Doilea Război Balcanic.

În mod ciudat, însă, România, care ajunsese să arbitreze tratativele de pace, nu pune nici o condiție referitoare la aromâni, care sunt împărțiți între greci, sârbi și bulgari. Bucureștiul credea că rezolvă problema mutând o parte din populația aromână în Cadrilaterul luat de la Bulgaria. Ulterior, România nu mai permite aromânilor să se mute în țară; cei care nu au mai dorit să rămână pe teritoriul Greciei fiind nevoiți să emigreze în Turcia, țară care i-a primit cu brațele deschise. Ce a urmat, știm: în 1940 Cadrilaterul este luat de bulgari înapoi, o parte din aromâni se mută în Dobrogea românească iar până în 1990 nu se mai face nimic pentru vlahii sud-dunareni (istro-români, megleno-români, aromâni) care dispar încet dar sigur, fiind asimilați de populațiile majoritare ale țărilor în care trăiau.