“Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face!”

Elemente alogene care se conectează la pârghiile economice, devalizează resursele țării în folosul unor interese străine, elimina românii care li se opun și nu se opresc până nu reușesc să-și impună propria conducere la nivel național? Oricât de mult vi s-ar părea că rândurile de mai sus descriu o realitate contemporană, în relitate, este vorba de câteva secole din istoria Munteniei, în care grecimea țărigrădeana și rumeliotă s-a dat peste cap pentru a pune stăpânire pe țară.

Când vorbim de fanarioți, nu trebuie să ne limităm doar la așa-zisul “veac fanariot”; încercările grecilor de a se impune ca stăpâni în Țările Române sunt mai vechi și, probabil, nu degeaba Mihai Viteazul a semnat, la 1595, un tratat cu Sigismund în care se stabilea ca nici un grec să nu fie primit în slujbele statului. Însă, nu mai târziu de 1613, Radu Mihnea vine să preia tronul înconjurat de o liotă de greci. Acțiunile acestora vor determina reacții dure împotriva lor iar mai mulți boieri pamânteni își pierd capul din cauza asta.

După cinci ani, însă, paharnicul Lupul Mehedințeanu și căpitanul Buzdugan – ne spune Bălcescu – se apucă de măcelărit grecii din Muntenia, faptă pentru care vor fi trași în țeapă un an mai târziu. Grecii se înmulțesc din nou iar boierii români se răzvrătesc determinându-l pe Leon Tomșa să-i alunge din țară pe străini la 1631. Decizia este tardivă, vodă este mazilit iar pe tron va veni Matei Basarab care ia o serie de măsuri, între care “desrobirea” mănăstirilor românești închinate celor grecești, închinarea fiind un mecanism prin care venitul mănăstirilor din Muntenia era transferat mănăstirilor grecești de la locurile sfinte.

Următorul voievod, Constantin Șerban întărește desrobirea mănăstirilor dar este răsturnat de intrigile grecilor. În locul său vine un grec – Mihnea al III-lea – care, având o ura cumplită față de români, nu ezită să-i măcelărească. Urmează mai multe domnii scurte în care se înmulțesc grecii până când Radu Leon, mazilit de Poartă, promite boierilor români să-i dea afară din țară pe elini dacă se împacă. Boierii sunt de acord, numai că vodă vine de la Stambul înconjurat de o sumedenie de greci care pornesc o adevărată campanie împotriva pământenilor. După ce-l otrăvesc pe logofătul Cantacuzino (cunoscut ca patriot, ne explică Bălcescu), grecii se înțeleg cu domnitorul să-i taie pe boierii români. Numai că aceștia află de complot și, în ziua respectivă, trag clopotele Mitropoliei iar poporul și soldații se fac pavăză.

Domnitorul e nevoit să promită că-i va alunga pe greci. O face și este mazilit. Voievozii Grigore Ghica și Duca Rumeliotul readuc grecii dar la 1679 începe domnia lui Șerban Cantacuzino, care ca și, ulterior, Constantin Brâncoveanu, se sprijină pe elementul românesc. “Grecii se precurmară și țeara se liniști și începu a se întemeia” – spune Nicolae Bălcescu. “Grecii atunci văzând că țeara le scapă din mână se gătiră să deie o lovitură hotărâtoare. Unele dintre familiile fanariotice, precum Mavrocordații, aflându-se în mare influență la Poartă, intrigara și în doi ani capetele Brâncovenilor, Cantacuzinilor, Văcăreștilor, Dudeștilor căzură supt securea otomană și fanarioții dobândiră pe seamă-le cu hotărâre tronul domnesc”.

Dar, odată cu domniile fanariote, lupta pământenilor cu grecii nu încetează. Românii vor înregistra victorii dar și victime din rândurile capilor lor, lucruri despre care vom discuta altădată.