Ce nu vrem să vedem

Palais-administratif-et-statue-de-Stephan-Al-Mare.-Vue-partielle-de-la-façade-principale-précédée-dune-statue-équestre

Chiar și pe vremea când se preda ca lumea, nu ca acum, cu Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul înghesuiți în câte 8 rânduri, nu erau lămurite chestiuni importante din istoria țării. Sau cel puțin, chestiuni care mi se par importante. De exemplu, de ce la 30 de ani de la Revolta lui Tudor, care luptase pentru reîntoarcerea domniilor pământene, elitele românești sunt entuziasmate de ideea aducerii unui prinț străin care să conducă țară? Cum de o idee pentru care s-a suferit un întreg secol fanariot este aruncată la coș după numai trei decenii de domnii pământene? Ce motive ar fi avut tinerimea care la 1848 se înflăcărase de ideile revoluționare, ca, după zece ani, să aplaude ideea aducerii unui domnitor străin? Căci, trebuie să precizăm, Cuza a fost ales în ciuda recomandărilor Puterilor europene și, mai ales, în ciuda dorinței unei importante părți a elitelor românești. De aceea detronarea sa și înlocuirea cu principele Carol nici nu a deranjat foarte mult sus-numitele elite.

Știm astăzi că Unirea de la 1859 nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi fost utilă intereselor franceze în Orient. Franța, prin Napoleon al III-lea, a știut să convingă celelelte Puteri europene să accepte ideea. Unele – cum ar fi Sardinia și Prusia – aveau propriile interese în unificarea Italiei, respectiv, a Germaniei, și contau pe un precedent care să le fie favorabil. Un principat român la Dunăre ar fi fost o stavilă în calea exapansiunii rusești spre Mediterana, deci utilă comerțului francez. Ce nu se discuta prea mult este interesul Austriei în Balcani. Blocată spre Vest de Prusia, Austria avea ca singură direcție de expansiune sud-estul. Încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino, habsburgii voiau să-și mute granița la Dunăre.

Austria a jucat excelent cartea “pericolului rusesc” și a convins, la 1883 România să adere în secret la “Tripla Alianță”, după un incident ciudat petrecut la Iași, la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare. Un senator – Petru Grădișteanu – a spus, în cuvântul sau, că regele „va recuceri acele pietre prețioase care lipsesc încă coroanei”. Austro-Ungaria a forțat Guvernul român să se desolidarizeze de senator și, amintind de relațiile destul de încordate dintre Bulgaria și Rusia, care ar fi putut determina intervenția militară a acesteia din urmă, a convins Bucureștiul să semneze acordul care-l lega de Viena și Berlin în mod secret.

Iar, un deceniu mai târziu, Guvernul de la București a încercat să pună cu botul pe labe mișcarea națională din Transilvania, după cum am povestit ieri.