O reparație care n-a reparat nimic

O să sune bizar pentru unii, de-a dreptul șocant pentru alții. Realitatea este că starea de înapoiere economică a poporului nostru, sărăcia, mizeria au fost cauzate mai puțin de jaful practicat de forțele străine, fiind consecință directă a modului în care forțele interne au supt toată vlaga acestui pământ. Da, există o propagandă care ne spune că, înainte de instaurarea comunismului, curgea numai lapte și miere prin țară. Da, curgea, dar pentru o foarte mică parte din populație, acea parte care a reușit să pună mâna pe resursele naționale. Între acestea, pământul a jucat în ultimii 250 de ani rolul hotărâtor. Atât prin prisma faptului că din vânzarea recoltelor în străinătate s-a finanțat pojghița de industrie pe care am avut-o, cât și din cauza faptului că modul în care a fost exploatat a permis ca 80 la sută din populație să trăiască în cea mai mare mizerie și sărăcie.

Am văzut, în episoadele trecute, cum nașterea capitalismului a generat pauperizarea țărănimii. Goana după câștiguri tot mai mari a determinat proprietarii de pământuri să deposedeze țăranii de drepturile de utilizare ale acestuia. Obiceiul locului spunea, în Evul Mediu, că proprietarul nu are drept exclusiv asupra pământului ci trebuie să dea țăranilor “loc de hrană” până la 2/3 din suprafața moșiei. În schimbul dreptului de a utiliza pământul, țăranii datorau boierului zece la sută din recoltă, trei zile de clacă și peșcheșuri la Sărbători. La finele secolului XVIII, însă, ca urmare a schimbărilor în relația cu Imperiul Otoman, boierimea poate să vândă la export grâne și animale la prețuri duble sau triple față de cele plătite de turci. Și începe marele jaf al pământurilor. Prin legislație, țăranii nu mai sunt recunoscuți ca având drept de folosință al terenurilor, ci sunt considerați un fel de “musafiri” pe moșii. Obligațiile lor cresc întruna în vreme ce moșierii devin proprietari absoluți. Mai mult, după detronarea lui Cuza, țăranii devin o categorie se sub-cetățeni, care sunt duși cu Armata la munca pe moșie.

În aceste condiții, în care marea masă a populației nu avea nici drepturi și trăia de pe o zi pe alta, este clar că nu s-a putut clădi aproape nimic în țară. Dacă o să comparăm România, nu cu țările occidentale în care țăranii au devenit fermieri încă de pe la 1848 sau chiar de mai înainte pe seama industrializării, ci cu țările central-europene, o să observăm mari diferențe. În aceste condiții, fie că vă place, fie că nu, realitatea este că industrializarea României a fost făcută cu adevărat după instaurarea regimului comunist. Un alt adevăr este faptul că, chiar și în aceste condiții, ale unei industrializări accelerate, țara nu a putut ține pasul cu celelelte state est-europene, care aveau deja atât bazele industriei cât și o cultură industrială. Dezvoltarea industrială a României, însă, a făcut din agricultură o victimă: în CAP-uri au rămas să muncească bătrânii în vreme ce tinerii au migrat la oraș, să lucreze în industrie. Mecanizarea agriculturii n-a fost suficient de rapidă ca să înlocuiască deficitul de forță de muncă iar exportul de alimente din a doua jumătate a anilor ’80 pentru plata datoriei externe a contribuit și mai mult la deteriorarea situației.

Ce am avut după 1990? Din păcate, legile retrocedării nu au fost legi reparatorii. Pentru că nu au ținut cont de specificul istoric. Marii proprietari de terenuri au primit pământul care fusese furat în urmă cu 200 de ani țăranilor. Majoritatea țărănimii a fost întoarsă la situația dinainte de Cuza: fără pământ, fără inventar agricol. Fermele de sute de hectare au fost cumpărate de companii străine care le exploatează plătind forța de muncă locală cu minimul pe economie. Satele s-au golit din nou, locuitorii plecând la muncă în străinătate. Nu că în orașe situația ar fi altfel, dar, măcar, în mediul urban, se mai găsește de lucru cu un salariu decent. Iar, în acest timp, cei care au determinat această stare de lucruri, pozează în mari patrioți și îi înjură pe “asistatii sociali” care nu vor să-și mai vândă muncă pe doi lei.