“Aliații” României

Blocarea Dunării prin aruncarea în aer a malului stâncos din zona Porților de Fier, despre care am vorbit zilele trecute, nu a fost singura operațiune britanică în România. La fel cum în 1916 au fost distruse sondele, rafinăriile și rezervele de petrol și benzină, britanicii voiau să facă același lucru și în 1939/40, convinși că, în cazul unui atac german, România nu va rezistă prea mult și zona petrolieră va fi ocupată.

Numai că România învățase pe propria piele ce înseamnă promisiunile “aliaților”. În 1916 fuseseră astupate 1500 de sonde, incendiate 1000 de puțuri, distruse peste 70 de rafinării, au fost aruncate în aer rezervoare, au fost distruse rezerve de benzină și petrol lampant, s-a distrus podul peste Dunăre și conducta de petrol care transporta produse petroliere în portul Constanța. Guvernul britanic a promis că va despăgubi România după război. După încheierea conflictului, însă, aliații refuză să recunoască această datorie și cu chiu, cu vai acceptă că datorează 4 din cele 10 milioane de lire sterline. Nici pe acelea nu le-au plătit, ci le-au scăzut din datoria de război a țării.

În 1939 România cere garanții serioase că va fi despăgubită dacă va distruge, din nou, instalațiile petroliere. Nu le va obține. Nici măcar armamentul comandat în Franța și Anglia nu-l va mai primi. În schimb, cele două țări propun un pact de asistență deși România, în condițiile speciale în care se afla, nu-și mai permitea să încheie pacturi care să alarmeze Germania. Mai mult, asistența se acorda numai dacă România și Polonia consimțeau să-și garanteze una celeilalte asistența militară în caz de atac. Dar, vai!, Polonia avea alte idei. Ministrul polonez de externe avea simpatii germane și, mai mult, era supărat pe România pentru că țară noastră refuzase propunerea sa de a împărți Rusia subcarpatică. O propunere similară ne fusese făcută tot de polonezi, la 1919 și refuzasem și atunci.

Un ofițer al Serviciului Secret Român trimis în misiune să sondeze serviciile similare din țările prietene nu a fost primit de șeful Biroului II al Marelui Stat Major polonez (contraspionajul militar) deși vizita sa coincidea cu cea a ministrului de externe Grigore Gafencu. Ofițerul respectiv a fost primit și a discutat cu șefii militari din Cehoslovacia, Franța sau Anglia, dar Polonia a refuzat iar ministrul de externe Beck i-a reproșat lui Gafencu refuzul în legătură cu Rusia subcarpatică. Acceptarea de către România a condițiilor impuse de Anglia și Franța pentru a primi garanții de securitatea transformau țara noastră într-o țintă pentru Germania și s-a dovedit, ulterior, că toată această poveste era ticluită pentru ca nemții să-și mute atenția spre Estul Europei în vreme ce fancezii și englezii ar fi câștigat timp.

Până la urmă, România va primi, în martie 1939, garanțiile de securitate, însă, ministrul de externe va trebui să-și reia baletul diplomatic pentru a adormi bănuielile germane.