România sărbătorește sosirea cu coada între picioare a contingetului dislocat în Afganistan. Un război care a durat ani de zile, care ne-a costat miliarde de euro și vieți omenești și în care nu ar fi trebuit să fim pentru că pur și simplu nu era războiul nostru. Am explicat de nenumărate ori faptul că apartenența noastră la NATO nu ne obliga decât la apărarea membrilor alianței, nu la agresiuni contra altor state.
Facem și o paralelă, dacă vreți: în 1914 România se afla într-o alianță secretă cu Austro-Ungaria, care prevedea ajutor reciproc în cazul în care una dintre țări era atacată. Austro-Ungaria, însă, atacă Serbia. România trebuia să atace și ea Serbia? Nu, pentru că alianța era defensivă. Dacă Serbia ataca Austro-Ungaria, România se vedea pusă într-o situație cât se poate de complicată din cauza alianței secrete semnate de Carol I.
Ce am obținut în Afganistan? În afară de morți, răniți, bani cheltuiți aiurea? În afară de militari cu sechele psihice recunoscute abia într-un târziu, pentru că românul e mai șmecher, pe el nu-l afectează PTSD (Tulburarea de stres post-traumatic). Cel puțin așa ne spuneau comandanții. Până când un fost combatant s-a apucat de înjunghiat oameni.
Afganistanul a fost abandonat de SUA pentru că războiul nu putea fi câștigat. Țara va fi în scurt timp în mâinile talibanilor. Orice urmă a trecerii NATO va fi ștearsă rapid. Ce s-a obținut din camioanele de bani băgate în conflict? Pentru ce au murit atâția oameni? Poate să răspundă cineva? Că eu nu pot răspunde.
Prin urmare, ce avem de sărbătorit? De unde atâta veselie și bucurie că am fost în Afganistan, unde am făcut rahatul bici? De ce simțim nevoia să sărbătorim, să defilăm pe sub Arcul de Triumf? Că am fost într-un conflict a cincea roată la căruță, că ne-am dus peste niște țărani care ne-au trimis acasă deși noi aveam blindate, veste anti-glonț și acoperire aeriană iar ei luptau cu pieptul gol?
Nu e nici un motiv de mândrie, nu e motiv de sărbătoare. Ci doar un prilej de a ne gândi bine, de a analiza și de a nu mai repeta.