Ne vom ridica doar după ce vom fi martorii unei tragedii de neimaginat

Fundătură. Aici suntem. După 30 de ani de navigare haotică prin istorie, am ajuns într-o fundătură. Suntem atât de individualiști încât nu ne mai pasă de nimic altceva decât de propria persoană. Au alții probleme? La naiba cu ei. Pentru că așa ne învață politicienii. Așa ne instruiesc puhoiul de formatori de opinie de la televiziuni și de pe Internet. Să nu ne intereseze soarta altora.

Și nu doar actuala Putere este de vină pentru fundătură în care am ajuns. Toată adunătura de politicieni care au furat și au devenit, deci, șantajabili, este de vină că România a ajuns într-o situație din care nu poate ieși decât tăind buba pentru a se putea scurge puroiul.

Din păcate, România se află într-o situație imposibilă. Au mai fost perioade dificile în istorie, însă s-au găsit oameni care să repună lucrurile în firea lor. Unor intelectuali de marca cum au fost Slavici sau Arghezi, care au primit bani pentru a scrie în favoarea întrării țării în război de partea Germaniei, li s-au opus o sumedienie de alte voci.

Deciziei de a sacrifică intelectualitatea, trimisă în prima linie pentru a da exemplu, în WW1, i s-a opus, în WW2, decizia de a proteja pe cât se poate mințile luminate ale țării.

Astăzi, însă, intelectualitatea împușcă francul sau huzurește în sinecuri grase, primite pentru că a pupat fundul care trebuie.

Nu știm ce reprezintă în economia politică salariul dar cerem micșorarea lui pentru toți ceilalți în afară de noi. Știm că politicienii fură de rup, că iau șpăgi, că seacă bugetul național, însă considerăm acest lucru firesc și cerem să se reducă lefurile angajaților de la stat ca să se stopeze jaful banului public. Am pus în posturi de răspundere ori idioți geluiti ori pițipoance abia ieșite din facultate și ne mirăm că instituțiile publice merg prost, că nu există o strategie, că țara se duce naibii.

Nu vom ieși din această stare cu atitudinea pe care o avem nici într-o mie de ani. Ne vom învârți în cerc, incapabili să descoperim soluția.

Ca și în alte ocazii în cursul istoriei noastre, salvarea ar putea veni din exterior. Momentan, slabe speranțe. Până când nu se vor alinia plăcile tectonice și nu va rezulta un nou echilibru geostrategic, rămânem colonie. Teritoriu bun de jefuit de resurse umane și materiale, eventual, moneda de schimb între imperii.

Singura cale de a ieși din mocirla este să ne schimbăm atitudinea. Dar acest lucru nu se poate produce nici peste noapte și nici de bună voie.

Va trebui ca peste România să se abată o tragedie de mari proporții pentru ca poporul ăsta să-și schimbe mentalitatea, să învețe din nou ce e compasiunea, să învețe că trebuie să învețe și că trebuie să lucreze cu strategii. Că are nevoie de oameni care să schițeze un proiect și apoi de oameni care să pună acel proiect în practică.

Istoria ne-a învățat că doar tragediile de mari proporții pot schimba soarta popoarelor.

O astfel de tragedie poate fi un război, un dezastru natural major, pierderea unei părți din teritoriu, mii de morți și pagube economice extraordinare.

Noi, însă, uităm repede. Am trecut prin tragedia WW1 și apoi am muncit la proiectul României Mari. Dar am uitat. Am trecut iar printr-un război și prin experiența comunismului anilor ’50-’60 și, o perioada, am lucrat la proiectul “societății socialiste multilateral dezvoltate”. L-am abandonat pentru că nu mai aveam resurse și nici lideri. Mai mult, după 1990, am distrus tot ce construisem; am dinamitat fabricile și uzinele pentru a construi Mall-uri, am pus agricultura pe chituci și am plecat să muncim în afara țării.

E vremea s-o luăm din nou de la capăt. Problema este că nu vrem și nici nu mai avem puterea s-o facem.

De aceea, singura soluție este să fim forțați s-o facem…»

Scris acum 10 ani și adaptat acum, rămâne la fel de valabil.