1 Decembrie. Ce facem cu România?

0
3

Am fost invitat să scriu un capitol din „Ce facem cu România?”. Cartea a apărut la Alexandria Publishing House, anul acesta sub coordonarea scriitorului Alexandru Petria. Pentru ziua de 1 Decembrie, public aici un fragment:

Am comparat de multe ori actuala situație din țară cu cea a Principatelor Dunărene sub domniile fanariote. Între argumente se găsesc transferul deciziilor politice în afară țării, impunerea de conducători locali cu ajutorul ambasadelor, creșterea taxării, spolierea cetățenilor, decăderea moravurilor și adâncirea prăpastiei dintre tot mai mulții săraci și tot mai puținii bogați, folosirea funcțiilor publice pentru propria îmbogățire, decăderea sistemului educațional.

Țările române au avut nevoie de peste 100 de ani pentru a scăpa de sistemul fanariot, timp în care bogățiile țării au fost jefuite iar populația a scăzut dramatic. Totuși, sfârșitul regimului fanariot nu a însemnat, automat, o schimbare pentru principate.

Abia la 1830, după Tratatul de la Adrianopol, țările române devin independente economic. E momentul în care prețul grânelor nu mai este stabilit de turci iar boierii încep să adune capital vânzând cereale la prețurile europene. Copiii boierilor sunt trimiși, ulterior, la școală în Occident și se întorc acasă cu ideile care vor duce la Revoluția de la 1848 și, apoi, la modernizarea țării.

Ce rezultă de aici? Că nu a fost suficientă revenirea domniilor pamântene, a fost nevoie și de o schimbare de mentalitate. Calea cea mai sigură, deși anevoioasă, pentru recâstigarea independenței este, deci, educația. România are nevoie de oameni care să știe să gândeasca.

Dar nu e suficient!

O să spun un lucru destul de neplăcut pentru mulți: o bună educație patriotică și economică, o bună știință a guvernării și cunoaștere a legislației nu vor fi suficiente pentru redobândirea suveranității naționale. Va fi nevoie de mai mult.

Dacă ne uităm pe o harta a ultimilor sute de ani ce vedem? Țările române s-au aflat la intersecția a trei imperii care le-au folosit drept câmp de bătălie sau monedă de schimb. Câtă vreme imperiile au fost puternice, nimic nu am putut răzbi; când, însă, au început să se înmoaie, am reușit să ne atingem țelurile.

Desigur, a trebuit să speculăm dihonia dintre ele, dar, când o națiune e prea mică, nu poate lupta de la egal la egal cu așa inamici. Ce vreau să spun: câtă vreme nu vom ști să negociem cu principalii actori politici mondiali, nimic nu vom reuși să construim. Iar câtă vreme actualele imperii ne vor vedea tot ca pe un câmp de bătălie sau o monedă de schimb, vom rămâne la fel de neputincioși.

România are nevoie de un alt tip de diplomație, unul care să nu ne lege de mâini și de picioare, ci care să ne deschidă orizonturile. Trebuie să iasă din rolul de trepăduș care bate cu bățul în gard ca să stârnească animalele, doar pentru a da posibilitatea celor care ne pun să facem asta să arate lumii ce bestii sângeroase sunt dincolo de gratii.

Și nu în ultimul rând, avem nevoie de o minune, care să ne pună în situația în care să putem dicta condițiile jocului. Adică, să devenim indispensabili tuturor, astfel încât toți să ne dorească drept aliați. O astfel de minune se petrece cam o dată pe secol. Iar secolul acesta abia a început…