Dionisie Bătrânul și tătarii

0
5

Un stră-stră-răzbunic de-al lui Dionisie, pricepându-se el să citească semnele timpului, a stat și a socotit că or trecut cam mulți ani de la ultima invazie tătărască și că ar fi cazul să se aștepte la așa ceva.

Din iarnă le-a spus megieșilor să iasă și să repare podul de la intrarea din sat. Că satul avea o șmecherie născocită de un străbun de-al său: înconjurat de niște râpi adânci, în sat se putea întră doar pe un pod și numai dacă știai secretul mecanismului, pentru că altfel, ajungeai pe la jumătate și podul se deschidea iar nefericiții care s-ar fi aflat pe el ar fi căzut în sulițele înfipte sub el. În cealaltă parte a satului era o peșteră mare și îmbârligată în care se puteau adăposti zile întregi toți sătenii.

Podul cu dichis era menit să întârzie o mică de ceas orice dușman, cât să lase timp sătenilor să se ascundă în peștera. Dar, de vreo 20 de ani, nimeni nu se mai ocupase de pod și mecanismul se stricase. Ca să se răstoarne, trebuia, acum, să tragă cineva de o funie. Și ca să tragă, se expunea săgeților ălora de-ar fi venit.

Așadar, strămoșul lui Dionisie se chinuia încă din ianuarie să scoată lumea la muncă, dar sătenii, îndemnați de străbunicul factcheckerului Belizarie nu voiseră. În februarie au zis că e frig, în martie că e post, în aprilie o fost Paștele, în mai era Luna Pădurii, în iunie trebuia strâns grâul și așa se face că pe la sfârșitul lui iulie se dădu veste că vin tătarii…

Într-o seară, s-au strâns bărbații la sfat. Ce să facă dacă vin ăia peste ei?

După un ceas de ceartă și aruncat vina de la unul la altul, s-au decis: întrucât Dionisie nu avea familie, va trebui să se sacrifice pentru binele satului și să stea de veghe la pod. Când or veni tătarii, să aștepte până ajung la jumătatea podului și apoi să tragă de funie. Evident, că n-or să cadă toți în capcană, și unii or să-l vadă și or să-l săgeteze; dar Dionisie să știe că va muri eroic, salvând sătenii…

Asta a spus-o strămoșul lui Belizarie, în aprobarea tuturor bărbaților.

– Cum, bă, adică io v-am avertizat, v-am rugat să reparați podul, să ieșiți la muncă și tot io să mă sacrific pentru că pe voi v-o durut în fund?

– Da, bre, te sacrifici pentru binele comun, pentru ca satul să supraviețuiască, să ducă mai departe numele nostru. Noi nu ne putem sacrifică, avem familii, responsabilități, unii sunt bolnavi, au vătămătură… Da’, fii pe pace, te vom îngropa cu cinste și te vom pomeni după datină!

Dionisie nu mai spuse nimic.

A două zi se văzu, pe la prânzișor, șfara de fum care vestea venirea tătarilor. Dionisie se duse la pod și, în vreme ce sătenii se grăbeau să se caute unii pe alții ca să meargă în peșteră, se ascunse într-o bortă și stătu acolo fără să spuie nimic.

Nici prin gând nu-i trecea să tragă de funie și, apoi, să moară eroic.

Tătarii, dară, veniră repede, trecură podul fără să bănuiască vreo capcană și prinseră jumătate din sat în funii. Unii reușiră să se ascundă în peștera, între ei fiind și străbunicul lui Belizarie, motiv pentru care neamul factcheckerilor a supraviețuit.

Cum veniră de repede, așa plecară tătarii. Dionisie reuși să iasă din bortă înainte să se dezmeticească sătenii rămași și plecă și el în lumea mare, sătul să tot vorbească pereților și să fie scos la sacrificiu de toți șmecherii.