O paralelă istorică

0
4

De la întemeierea Principatelor și până la sosirea fanarioților, românii au trăit bine, în ciuda unor vicisitudini temporare. Dar țările erau așezate pe temelii solide; țăranii aveau o viață bună, puțin de muncă, mâncau bine și se băteau și mai bine când era cazul. Chiar și țăranii fără pământ, care trebuiau să lucreze moșia boierului pentru a primi un ogor de pe care să se hrănească o duceau bine întrucât prețul plătit era ușor de suportat. Boierii cunoșteau dinainte să o spună Marx că „omul e cel mai prețios capital”; războaiele și bolile decimau populația așa încât nu aveau de ce să riște să le fugă țăranii de pe moșie. Căci, atunci când se întâmpla, fugea tot satul. Până pe la Vasile Lupu, ne spune Iorga, orice țăran putea ajunge lesne boier și orice fiu de boier putea ajunge țăran; țara era, deci, bine apărată chiar de principiile sociale care permiteau funcționarea a ceea ce azi am numi „ascensorul social”.

Acest paradis va primi două lovituri: Fanarioții și Capitalismul. Fanarioții vor jefui fără milă țara timp de un secol; capitalismul funciar, însă, va continua și după 1821 și va schimba raporturile existente între țărănime și boierime. O boierime care este făcută la foc automat atât în vremea fanariotă cât și după, pe vremea domnitorilor organici, care vor căftăni pe bază de mită sute de familii. În paralel are loc furtul pământurilor deținute de țăranii liberi întrucât după Tratatul de la Adrianopol grâul putea fi exportat în Europa.

Dacă în Evul Mediu țăranul român nu prea se întrebuința să are pământul și să semene grâu sau mei/porumb, preferând să meargă cu animalele la pășune, după 1830 apar holdele de grâu prin toată țara iar țăranii sunt forțați prin reglementări noi să muncească mai mult. De la 3 zile și 10 la sută din recolta, țăranul va trebui să presteze pentru stăpânul moșiei până și 60 de zile și să dea chiar 2/3 din grâul sau porumbul obținut, plus alte taxe. Acest tratament al țăranului s-a agravat imediat după alungarea lui Cuza și nu a încetat niciodată până după Al Doilea Război Mondial, în ciuda răscoalelor sau a reformelor agrare.

Indiferent cine a fost la Putere – români sau străini – acest tratament a fost perpetuat. Iar în aceste condiții țara nu a putut să o ducă bine. Din păcate acest aspect se uită foarte ușor, ceea ce duce, inavitabil, la repetarea tragediei.

O țară care nu-și respectă cetățenii, care îi condamnă la muncă silnică pentru a putea supraviețui în vreme ce o mică elită se înfruptă din beneficiile obținute ca urmare a externalizării profitului nu poate să dureze. Când s-a referit la țăranii care puteau ajunge boieri pe vremea lui Vasile Lupu, Iorga a comparat situația Moldovei cu cea a Poloniei, unde aristocrația devenise o castă, drept pentru care țara a pierit.

Dacă o să reușiți să deschideți ochii, o să vedeți că în România avem o aristocrație impusă de forțele externe, aristocrație care s-a separat total de restul poporului și care, ca și acum 200 de ani, și-a fixat ca principală filosofie economică ideea maximizării profitului pe baza minimizării salariilor.