14 februarie 2025

15 minute

Dimineața aia se anunța de rahat. O altă dimineață nasoală, într-un oraș nasol, dintr-o țară nasoală. Jack și-a tras în picioare ghetele cu talpă groasă, o aroganță în vremurile astea, în care orice bucată de piele naturală băga în fibrilație jumătate din membrii Gărzilor Verzi. Cealaltă jumătate intra în depresie când îl vedea circulând cu mașina. Dar nu aveau ce-i face, legea încă îi mai dădea voie.

Când a ieșit din bloc și-a zis că fusese optimist. Dimineața nu era de rahat, era pur și simplu diareică. Puștimea păzea o baricadă la ieșirea din cvartal. Baricada aia nu era aseară; pesemne o făcuseră peste noapte. Pe vreo 2-3 rahați cu ochi îi cunoștea, ceilalți i se păreau familiari.

Gașca de trotinetiști care băgase în sperieți blocurile din zonă. Acum câțiva ani erau nelipsiți de la mitingurile pentru intrarea țării în război; voiau să se bată cu rușii da’, ghinion, le lipsea un an până la vârsta de înrolare.

Oricum, știau să țipe și să facă gălăgie. De ceva timp se afiliasera la Gărzile Verzi și frecau la cap locatarii să bage mai puțin în ei că prea multă mâncare înseamnă poluare, ațineau calea babelor încercând să le convingă să nu mai folosească încălzirea și apa caldă, să salveze planeta și, în general, țipând mereu la moșnegi să crape mai repede, să scape Pământul de bășinile lor care contribuie la efectul de seră.

Azi erau în șpan rău de tot. Se vedea că erau agitați, discutau aprins între ei. Într-o altă zi i-ar fi băgat în mă-să, pe unii chiar de mai multe ori. Azi voia doar să ajungă la birou. S-a urcat în mașină, cu puștimea chiorându-se la el. Trei mici bulangii și două presupuse fete.

L-au oprit la baricadă.

– Domnu’ Jack, nu aveți voie să mergeți cu mașina!

– Da’ de ce, mă?

– Că fiincă poluați și distrugeți stratul de ozon și o să moară toate balenele, recită repede o ochelaristă. P-aia o știa, era era poetă, scria versuri despre inorogi, natură și balene. În special pe balene căzuse măgăreața să facă o fixație.

– Domnu’ Jack, de azi am decis să intervenim. Nu se mai poate să poluați așa, în dușmănie, casa noastră, a tuturor. Așa că de azi o să mergeți la muncă pe jos.

Ăsta era Tim. Se credea deștept, citise mai demult prefața la niște cărți groase și uluia gașca cu cunoștințele sale.

– Și dacă nu pot să merg pe jos, ce se întâmplă?

– O să va obligăm. Nu vă lăsăm să ieșiți cu mașina, să omorâți miliarde de microorganisme cu gazele de eșapament, să ne condamnați la îmbolnăvire, să distrugeți această Planetă Albastră!

Ăsta era Okean. Acum câțiva ani i s-ar fi zis «Aragaz cu patru ochi», dar mășinile de gătit nu mai puteau fi folosite după ce s-a interzis gazul metan.

Luați fiecare separat făceau câte un zero barat în șaișpe. Împreună, deveneau o pacoste. Dacă prostia ar fi putut să explodeze, ei puteau constitui fără probleme o mică bombă atomică cu capsa mereu pusă.

– Bine, mă! Dacă voi ziceți, așa…

Jack se dădu jos încetișor din mașina și cu o iuțeala pe care nu i-ar fi ghicit-o nici Mama Omida, l-a apucat pe Okean de ceafă și l-a izbit cu fața de capotă. Ochelarii s-au amestecat cu mucii și cu borșul din nas. Din ceea ce-i fusese nas.

Una din fufe dădu să fugă pe lângă el și n-a avut ce-i face decât să-i tragă un șut zdravăn în fund. Cu ghetele sale de piele întoarsă, cu talpă groasă. Cel puțin fundul îl ochise. Aia însă avea altă părere. Se rostogolea zbierând pe trotuar, cu mâinile băgate între picioare:

– Văleau, ouăle mele, văleau, m-ai lovit în ouă, nesimțitule! Văleu, de ce lovești, mă, o femeie în testicule?!

Celorlalți le căzuse fața. Pe ochelaristă a iertat-o, că era poetă, habar n-avea pe ce lume trăiește. Celorlalți doi bulangii le-a rupt o jordie pe cur. O jordie cât se poate de naturală și ecologică, nuia de castan, elastică și lipicioasă.

Până la urmă, dimineața nu fusese chiar de rahat.

Alte titluri