Azi, nu!

0
12

O dată pe an ni se dă voie să ne imaginăm că avem o țară și un popor. Că suntem liberi și independenți și că facem ce dorim. Că avem un plan pentru a crea un viitor bun pentru copiii noștri, că avem resurse și chiar am avea un viitor.

O dată pe an noi sărbătorim această iluzie, ne punem tricolorul în piept și defilăm voioși pe străzi cu gândul la ciolanul cu fasole, o altă găselniță de marketing, care se pretinde a fi o tradiție și pe care o înghițim bucuroși.

Da, am avut cândva o țară. Am avut un popor și am avut un viitor. Nu mai e cazul. Țara este concesionată, pământul este vândut străinilor iar poporul a emigrat în Europa, în căutarea unei țări care să-i ofere, totuși, un viitor.

Ne-au rămas, însă, stăpânii. Deși se pretind a fi români, s-au învățat să lingă clanțele ambasadelor occidentale, să se ducă cu pâra, cu cerșitul. Să ceară funcții și în schimb să promită că vor da, vor face și se vor face că nu văd.

Și dau pe nimic resursele naționale, se fac că nu văd când se cară pădurile peste graniță sau că nu se plătesc impozite, fac pe dracu-n patru ca să nu afle lumea de schemele astea și, în general, fac să prospere companiile transnaționale în vreme ce firmele românești sunt îngropate.

Și cu ei la timonă ne scoatem ochii unii altora la fiecare patru ani închipuindu-ne că ne alegem reprezentanții care să ne conducă, fără să ne imaginăm că, de fapt, nu alegem nimic, ci doar rotim cadrele. Cei care trebuie, care sunt necesari, rămân la butoane să execute ordinele hegemonului. Cine nu execută, este executat și ajunge la beciul domnesc sau la cimitir.

Asta e România liberă și independentă. Decât așa libertate și independență, mai bine lipsă. Nu pentru asta au murit milioane de români în războaie și, cu siguranță, nu asta și-au imaginat ăia de-au înghețat pe câmp la Alba Iulia în 1918.

Așa că, nu, azi, nu avem ce sărbători.