Atacurile recente din Liban, unde s-au folosit tehnologii moderne și ingenioase – precum transformarea aparatelor casnice în bombe – au fost justificate de unele voci din lumea occidentală pe motiv că astfel de acte ar fi fost îndreptate exclusiv împotriva „teroriștilor” Hezbollah, o organizație considerată de multe state vestice ca fiind teroristă, dar văzută de alții ca un actor politic și militar legitim.
Acest fenomen al „etichetării selective” nu este nou. Un exemplu notoriu este cel al Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK), care, în contextul războiului din Balcani, a fost transformată dintr-o organizație catalogată inițial drept teroristă într-o forță de eliberare, datorită intereselor strategice ale SUA în regiune. Această schimbare de perspectivă subliniază relativitatea termenilor folosiți în discursul internațional, în funcție de contextul geopolitic și de interesele hegemonice.
În cazul Hezbollah, atacurile recente nu au vizat doar membri activi ai grupării, ci și familiile acestora, inclusiv copii. De altfel, un aspect îngrijorător al acestor atentate este afectarea populației civile, care nu are nicio legătură directă cu conflictul. Am văzut un video, de exemplu, cu explozia unui pager deținut de un bătrân într-o piață. Pentru că și populația civilă folosește pagere. De asemenea, detonarea bateriilor din diverse aparate casnice ridică întrebări serioase despre moralitatea și legitimitatea acestor acțiuni. Asemenea tactici, deși prezentate ca fiind țintite și precise, afectează inevitabil și nevinovați.
Acest lucru nu este unic pentru Liban; alte conflicte, cum ar fi cel din Gaza, au demonstrat că „cea mai morală armată din lume” a ucis sute de civili într-un singur atac pentru a elimina un lider al Hamas. Aceasta ridică problema eticii războiului modern, în care civilii devin daune colaterale în numele unei pretinse lupte împotriva terorismului.
În ceea ce privește tehnologia utilizată în aceste atacuri, explicarea oficială este că minibombe au fost inserate în bateriile acestor aparate și ulterior detonate. Dar, rămâne întrebarea: dacă nu este așa? Dacă există alte tehnici necunoscute publicului larg, care transformă obiectele din viața de zi cu zi în arme letale? Această incertitudine adâncește sentimentul de nesiguranță al civililor și ridică noi provocări legate de războiul hibrid și noile tehnologii folosite în conflicte.
Acceptarea acestor atentate de către „lumea civilizată” nu face altceva decât să legitimeze terorismul atunci când acesta servește anumitor scopuri politice. Situația actuală reflectă ipocrizia unora dintre statele care denunță terorismul, dar îl folosesc atunci când le convine.
Istoria ne arată însă că aceste tactici de sprijinire a terorismului se întorc adesea împotriva celor care le promovează. Într-o lume globalizată, efectele secundare ale unor astfel de acte se pot extinde dincolo de granițele regionale, afectând în cele din urmă chiar și pe cei care astăzi își exprimă entuziasmul. Istoria nu uită și, de cele mai multe ori, cei care promovează violența sfârșesc prin a fi la rândul lor victime ale ei.