Politica este adesea arta de a coagula consensul în jurul unui scop comun, fie că este vorba de o decizie economică, socială sau militară. Unul dintre cele mai eficiente moduri de a aduna sprijinul publicului este crearea unei narațiuni care să portretizeze o amenințare externă — un dușman care trebuie învins pentru a apăra națiunea. Însă această strategie, care poate părea inițial un simplu mecanism de manipulare a opiniei publice, poate scăpa de sub control.
Uneori, liderii politici își exagerează propria narațiune despre dușmanul extern într-atât încât sunt forțați de presiunea maselor să ia măsuri extreme sau sinucigașe pentru a continua lupta cu amenințarea pe care ei înșiși au creat-o.
Dușmanul extern: o strategie veche de mobilizare
Conceptul de a crea un dușman extern pentru a obține unitate internă este vechi de când lumea. Într-o societate fragmentată, cu interese diverse și conflicte interne, existența unui inamic comun poate funcționa ca un catalizator care alimentează solidaritatea și consensul. Niccolò Machiavelli a fost unul dintre primii teoreticieni moderni care a înțeles puterea acestui mecanism. În „Principele”, el recomandă ca liderii să găsească un dușman extern sau intern pentru a uni poporul și a-și consolida puterea.
Această strategie se bazează pe o trăsătură psihologică fundamentală a grupurilor umane: tendința de a se defini și organiza în raport cu „celălalt”. Identificarea unui inamic extern poate diminua conflictele interne prin crearea unei urgențe comune. De exemplu, în perioada interbelică, propaganda nazistă a folosit stereotipuri și demonizări pentru a crea o imagine a evreilor și a bolșevicilor ca fiind amenințări existențiale pentru statul german. Prin exagerarea acestor pericole, Adolf Hitler a reușit să mobilizeze națiunea germană într-un proiect expansionist și agresiv.
Presiunea maselor și escaladarea angajamentului
Odată ce un lider politic construiește o narațiune puternică în jurul unui dușman extern, presiunea maselor poate deveni o forță copleșitoare. Liderii care au creat un astfel de climat de teamă și urgență descoperă adesea că o retragere sau o atenuare a poziției lor ar fi percepută ca un semn de slăbiciune sau lașitate. Așteptările publicului devin un obstacol în calea unor soluții raționale și prudente. În fața presiunii maselor, un lider poate fi forțat să escaladeze angajamentele sale inițiale, chiar și atunci când datele obiective sugerează că ar trebui să caute compromisuri.
Acest fenomen a fost denumit escaladarea angajamentului și a fost studiat pe larg de psihologi. Odată ce o persoană sau o organizație investește resurse considerabile — fie ele politice, economice sau emoționale — într-o anumită decizie, devine din ce în ce mai dificil să recunoască faptul că acea decizie a fost greșită. În schimb, se angajează în noi acțiuni care să justifice investițiile anterioare. În context politic, această tendință poate duce la catastrofe, când liderii sunt forțați de presiunea maselor să continue pe o cale distructivă.
Războiul Peloponesiac (431-404 î.Hr.)
Un exemplu clasic din antichitate este decizia Atenei de a continua Războiul Peloponesiac împotriva Spartei, în ciuda consecințelor dezastruoase pe termen lung. După câțiva ani de conflict, unii lideri atenieni erau dornici să negocieze pacea, dar presiunile din partea cetățenilor atenieni și a grupurilor de influență din adunare au împins orașul-stat să continue războiul. În special campania din Sicilia (415-413 î.Hr.), condusă de demagogi precum Alcibiade, a fost o întreprindere dezastruoasă, care a dus la pierderea flotei și a multor soldați, slăbind fatal Atena.
Primul Război Mondial
Un exemplu clar al acestui fenomen îl reprezintă izbucnirea Primului Război Mondial. În ajunul războiului, majoritatea puterilor europene au promovat o imagine a inamicilor lor ca fiind amenințări existențiale. Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, naționalismul și rivalitățile dintre marile puteri europene au fost alimentate de o retorică belicoasă, susținută de mass-media și de elitele politice și militare.
Fiecare națiune prezenta pe ceilalți actori internaționali ca fiind o amenințare la adresa securității și onoarei naționale. De exemplu, în Germania, retorica referitoare la „încercuirea” de către marile puteri a jucat un rol esențial în justificarea mobilizării militare, iar în Franța, dorința de a recâștiga Alsacia și Lorena a galvanizat opinia publică. Această dinamică a dus la o escaladare a conflictului, fiecare parte temându-se că orice pas înapoi ar fi perceput ca un semn de slăbiciune fatală.
Presiunea populară a jucat un rol crucial în menținerea conflictului, chiar și în fața dovezilor clare că războiul devenea un masacru inutil. Liderii politici și militari au fost adesea incapabili să negocieze o pace deoarece publicul, intoxicat de ani de propagandă despre eroismul național și despre amenințarea reprezentată de inamic, cerea o victorie totală. Astfel, spirala retoricii a contribuit direct la prelungirea conflictului, cu consecințe dezastruoase pentru toate părțile implicate.
Germania nazistă și „războiul total”
În Germania nazistă, Adolf Hitler a creat și amplificat o amenințare duală — evreiască și comunistă — ca o modalitate de a galvaniza sprijinul popular pentru regimul său și pentru politicile expansioniste. Invazia Uniunii Sovietice, în 1941, nu poate fi separată de această retorică. Comunismul era prezentat nu doar ca o ideologie rivală, ci ca o amenințare existențială pentru civilizația germană, justificând astfel o invazie riscantă și, în cele din urmă, dezastruoasă.
După ce a convins populația germană de natura apocaliptică a conflictului cu comunismul, Hitler a devenit prizonierul propriului său discurs. Retragerea sau compromisurile nu mai erau opțiuni viabile, deoarece orice semn de slăbiciune ar fi subminat autoritatea sa și ar fi dezlănțuit reacții negative din partea populației și a elitei naziste radicalizate. Acest tip de presiune internă a contribuit la escaladarea unui război care, în cele din urmă, a dus la distrugerea completă a Germaniei.
Statele Unite și Războiul din Vietnam
Un alt exemplu relevant este implicarea Statelor Unite în Războiul din Vietnam. În anii ’50 și ’60, sub influența teoriei dominoului, liderii americani au exagerat amenințarea comunistă în Asia de Sud-Est, prezentând Vietnamul de Nord ca o componentă esențială a expansiunii comunismului global. Această retorică a fost folosită pentru a justifica o implicare militară tot mai mare, iar liderii politici au fost presați să mențină războiul în fața unei opinii publice din ce în ce mai divizate.
Deși exista o conștientizare tot mai mare în rândul liderilor americani că războiul nu putea fi câștigat, retragerea era considerată imposibilă din cauza presiunii politice interne și a temerii că aceasta ar însemna o pierdere de prestigiu pe scena internațională. Escaladarea retoricii despre pericolul comunist a forțat liderii americani să mențină o politică falimentară pentru a nu părea că au pierdut fața, sacrificând mii de vieți și resurse enorme.
Liderii politici care recurg la exagerarea pericolului extern pentru a obține consensul riscă să piardă controlul asupra propriei lor retorici, devenind prizonieri ai așteptărilor pe care le-au creat. În momentele de escaladare, publicul, convins de iminența pericolului, poate exercita presiuni pentru acțiuni din ce în ce mai drastice, împingând liderii către decizii sinucigașe. Această dinamică este un exemplu clasic de cum frica și naționalismul pot transforma tacticile politice pe termen scurt în dezastru pe termen lung. Istoria oferă numeroase lecții despre pericolul de a crea un dușman fictiv sau exagerat și despre capcanele deciziilor luate sub presiunea maselor radicalizate.