15 februarie 2025

Când sparg oglinda pentru că nu le place ceea ce văd

În ultima vreme, avem impresia că s-a inventat un nou sport național: cenzurarea folclorului. Nu mai vorbim aici de glumele proaste sau de trivialități aruncate la un chef de săteni, ci de manifestările folclorice care, prin definiție, înseamnă expresia directă a gândurilor, temerilor și frustrărilor poporului. Și ce credeți? Se pare că nu toată lumea are stomac pentru asta.

De exemplu, anul trecut, niște băieți din județul Bacău au interpretat o scenetă care-i parodia pe Putin și Zelensky. Presa guvernamentală s-a arătat într-un asemenea hal de ultragiată, de parcă băieții ăia scoteau tancuri din buzunar. Cum au îndreznit să facă haz de necaz, de parcă umorul ar fi trebuit să vină în plic cu aprobare de la Ministerul Adevărului?

Anul ăsta, povestea s-a repetat. La festivalul de tradiții de la Suceava, niște flăcăi și-au luat inima-n dinți și au urat despre razboiul din Ucraina, despre anularea alegerilor, despre frica de “Georgescu” și despre spectrul sumbru al încorporării pentru a intra în război.

S-au trezit cu microfoanele tăiate, iar media a început să creeze o realitate paralelă, scriind despre „propaganda” și „îndemnurile la violență” ale baieților.

Oricine a ascultat vreodată un uret, la sat sau în fața blocului, știe că este „Cronica Cărcotașilor”, ediția populară. Asta face folclorul: preia ce doare, ce frige, ce-i absurd și-i dă formă.

Dar ce face statul? Ce face presa? Transformă glumele, ironiile și întrebările simple ale oamenilor în “amenințări la siguranța națională”. Dacă cineva și-a rupt vreo cămașă de pe el la auzul unui uret, e clar: problema nu e la folclor, ci la băieții ăia „mari”, care se tem că se prinde prostimea de niște lucruri pe care ar fi vrut să le bage sub preș.

Însă, istoria ne învață că folclorul nu cere voie de la nimeni. E ca un râu care-și croiește drum chiar dacă-l baricadezi. Nu poți opri glumele, satira, dorința de a comenta realitatea zilei. Dacă ai face-o, tot ce-ai reuși ar fi să alimentezi elanul popular.

Dacă presa asta obedientă ar fi existat pe vremea lui Ceaușescu, probabil am fi avut editoriale într-o limbă de lemn impecabilă despre cât de dăunătoare sunt bancurile cu “nea Nicu”.

Cenzura nu este despre nimic altceva decât despre frică. Atunci când o autoritate cenzurează, o face nu pentru alt motiv decât pentru că știe că acel adevăr deranjant poate ajunge la urechile altora. E o recunoaștere tacită a puterii pe care o au cuvintele, a forței lor de a scoate la lumină ceea ce se vrea ascuns.

Este, de fapt, o bătălie între curajul de a spune lucrurilor pe nume și lașitatea celor care se tem să fie confruntați cu propriile eșecuri.

Folclorul, prin natura sa, e o oglindă. Iar cei care o sparg, o fac doar pentru că nu suportă imaginea pe care o văd reflectată.

Alte titluri