Comisia de la Veneția a analizat anularea alegerilor din România și a dat niște recomandări. Contează mai puțin că susnumita Comisie a spus că numai autoritatea electorală poate anula alegerile, în cadrul unui proces care să permită apelul și pe probe publice, nu cenzurate.
În trecut, când Comisia de la Veneția se pronunța pe vreo temă care ne privea, o adevărată furtună se dezvăluia. Începeau să „fiarbă” rețelele sociale, presa se întorcea pe dos, iar liderii politici se dădeau mari apărători ai principiilor democratice, explicându-ne că, de fapt, ce zice Comisia nu sunt doar „sfaturi”, ci ordine de urmat. Măcar dacă le citeau corect. Asta deoarece, câteodată, le reinterpreteau așa cum le convenea. Nu era nimic mai plăcut decât să auzi că, în fond, ei sunt cei care „aplică recomandările” în stilul propriu. Atunci, fiecare cuvânt al Comisiei era sfânt și trebuie respectat „cu punct și virgulă”.
Dar acum? Oh, liniște totală! Oare s-a făcut brusc lumină în toate colțurile politice și societatea românească a înțeles cum funcționează democrația? Probabil că nu. Aș zice mai degrabă că a devenit un obicei să nu mai deranjăm. E ca și cum am învățat să ignorăm recomandările celor care, aparent, au autoritatea să ne pună pe cale. Poate că nu mai avem chef de discuții interminabile pe teme care „nu prea ne privesc”, poate că am obosit să mai ascultăm la ce trebuie să facem. Și, poate, e mult mai comod să așteptăm ca alte probleme să ne apese, în timp ce Comisia de la Veneția rămâne într-un colț al lumii, emitând sugestii pe care, de data aceasta, nimeni nu le mai ia în serios.
Sau poate că, la fel ca în alte rânduri, băieții noștri cei descurcăreți iau din deciziile Comisiei doar ce le convine, ignorând elegant restul. Când recomandările erau pe placul lor, le ambalau frumos și le prezentau drept imperative absolute, transformându-le în adevărate arme politice. Acum însă, când decizia nu le mai servește interesele, e liniște totală. Ce nu-i avantajează este trecut sub tăcere sau, în cel mai bun caz, răstălmăcit până devine de nerecunoscut.
Strategia e simplă: dacă recomandarea nu le aduce voturi, prestigiu sau ocazia să mai regleze niște conturi politice, atunci devine irelevantă. Iar dacă, Doamne ferește, recomandarea Comisiei lovește direct în calculele lor, nici nu mai există în discursul public. Mai mult, în cazuri extreme, decizia e „reinterpretată” atât de creativ încât te întrebi dacă ai citit același document. Practic, trăim într-un univers paralel în care Comisia de la Veneția devine un fel de oracol flexibil: fiecare înțelege ce vrea și aplică doar ce-i convine.
Dar ce rămâne de fapt? Rămâne impresia amară că respectul pentru principiile democratice și transparență e doar un spectacol pentru public, desfășurat atunci când e convenabil. Când nu, Comisia devine un simplu spectator, iar noi ne vedem de ale noastre, prefăcându-ne că nici nu știm ce a zis.