Acum vreo doi ani, am rugat Chat GPT sa scrie un inceput de poveste in stil Raymond Chandler. I-am spus in matre despre ce este vorba, AI a scris, eu am mai dat la pila, rezultatul era promitator, dar am uitat de proiect. Acum mi-am amintit si continuam.
Într-o noapte de coșmar, când ploaia bătea ca o tobă pe asfaltul de afară și afurisitul de al doilea pahar de whisky era deja gol, stăteam la cea mai ascunsă masă din barul prăfuit, așteptând un miracol. După o zi cumplită, simțeam că am nevoie de așa ceva.
Ușa barului s-a deschis, iar o femeie, la vreo 34 de ani, brunetă și cu o talie ca de viespe, a intrat părând să caute pe cineva. Ochii mei au căzut pe ea ca o barză într-o baltă. M-a văzut ea și a pornit către mine, plutind pe niște tocuri de 15 cm.
Nu mi-a fost niciodată frică de femei cu tocuri înalte și talie de viespe, dar ea era diferită.
Avea un aer misterios și un sânge rece de gheață.
S-a așezat la masa mea și mi-a spus, fără nicio sfială, „Jim, am nevoie de ajutorul tău.”
Într-o altă zi, într-un alt bar, poate că m-aș fi simțit onorat. Dar nu în acea noapte. Știam că o astfel de femeie aduce numai necazuri.
Până să mă dumiresc, geamul din spatele meu s-a spart și un glonte de calibrul 22 a trecut prin fața mea și s-a înfipt între sprâncenele arcuite ale femeii.
Am simțit cum speranța mi-a plecat ca un tramvai după ultima cursă. Nu mai era nevoie de prezentări, știam că problemele mele nu vor mai conta fața de ceea ce urma.
Cu un gust amar în gură, am realizat că nu știam cine era femeia care ștersese podeaua de praf în fața mea și cine fusese cel care îndrăznise să o ucidă.
În timp ce îmi aprindeam o țigară și îmi făceam planul de atac, mi-am amintit de o vorbă pe care o auzisem odată: „De ce să fii optimist, când poți să fii realist și să te gândești că totul va fi și mai rău?” În acea noapte întunecată, probabil că gluma aceea nu era chiar atât de amuzantă..
2
Mirosul de praf de pușcă și parfum scump plutea în aer, amestecându-se cu fumul țigării mele. Barul, altminteri gălăgios, amuțise pentru o secundă, doar pentru ca apoi să se trezească într-un haos de scaune trântite și oameni care se îngrămădeau spre ieșire. Un chelner cu fața cenușie se ascunsese după tejghea, lăsând un pahar să se rostogolească pe podea și să se spargă.
Am aruncat țigara pe masă și m-am ridicat încet, simțind cum tensiunea îmi urcă pe șira spinării ca o pisică speriată. Privirea mi-a fugit spre geamul spart, dar dincolo de el nu se vedea nimic. Doar întunericul ud al orașului și lumina unui neon pâlpâind leneș, ca și cum nici nu merita să-și facă datoria până la capăt.
Femeia… Nu știam cine era, dar cineva își dorise foarte tare să nu aflu. Și dacă cineva își dorește atât de tare să îngroape un secret, înseamnă că acel secret merită descoperit. M-am aplecat și i-am verificat buzunarele. Un ruj roșu, un pachet de gumă mentolată și un bilet mototolit. L-am desfăcut cu grijă, în timp ce vocea unui barman speriat îmi tremura în fundal:
— Omule, nu vreau belele aici. Ieși dracului afară cu toate astea!
N-am răspuns. Am netezit hârtia și am citit singurul cuvânt scris pe ea, cu un scris grăbit, aproape disperat: „Orhideea”.
M-am lăsat pe spate, oftând. Orhideea… Știam locul ăsta. Un club discret, unde intrai doar dacă numele tău conta. Se pare că, în seara aia, numele meu urma să conteze mai mult decât mi-aș fi dorit.
Am împăturit biletul și l-am băgat în buzunar. Dacă femeia din fața mea fusese suficient de ghinionistă să moară pentru el, atunci probabil că și eu eram suficient de idiot să vreau să aflu de ce.
Barmanul îmi arunca priviri tăioase, ca un măcelar care se uită la o bucată de carne pe care n-are chef s-o tranșeze. L-am ignorat și m-am ridicat încet, cât să nu par grăbit, dar nici să nu par ținta perfectă pentru următorul glonte. Am trecut pe lângă trupul femeii fără să mă uit în jos. Nu pentru că aș fi fost insensibil, ci pentru că nu-mi plăcea să văd privirile celor care muriseră fără să apuce să afle de ce.
3
Afară, ploaia mă izbi în față ca un interogatoriu făcut de cineva fără răbdare. Neonul din fața barului pâlpâia într-un galben bolnav, iar orașul fremăta de umbre și păcate. Orhideea nu era departe, dar n-aveam chef să fac drumul pe jos. Nu după o zi ca asta.
Am ridicat mâna și un taxi s-a oprit brusc lângă mine, cu frânele țipând ca un avocat prins cu minciuna. Șoferul era unul din ăia cu o față ca o hartă a necazurilor—riduri adânci, ochi obosiți și o țigară care atârna de buza de jos ca o promisiune uitată.
— Unde? a mormăit el, fără să mă privească.
— Orhideea. Și ține-ți ochii deschiși, prietene. Am senzația că noaptea asta o să fie lungă.
Motorul a mârâit, taxiul a prins viteză, iar eu mi-am rezemat capul de geam, urmărind cum orașul se scurgea pe lângă mine, murdar, umed și periculos. Era genul de noapte în care un om ca mine ar fi trebuit să stea acasă. Dar dacă aș fi fost genul ăla de om, nu aș fi fost aici, nu-i așa?
Taxi-ul se strecură prin oraș ca un hoț care știe exact pe unde să calce ca să nu lase urme. Farurile reflectau în bălțile de pe asfalt, iar ploaia bătea ritmic pe acoperiș, acompaniind motorul obosit. Șoferul nu mai scoase o vorbă, iar mie îmi convenea liniștea. Aveam nevoie să-mi pun gândurile în ordine, dar, în noaptea aia, gândurile erau ca niște bețivi la ora închiderii—se împiedicau unele de altele și n-ajungeau nicăieri.
Orhideea era la colțul unei străzi unde poliția venea doar pentru că-i plăcea muzica. Un club exclusivist, unde băieții cu bani negri și fetele cu rochii roșii se întâlneau să vadă cine minte mai frumos. Luminile moi și muzica de jazz făceau să pară un loc rafinat, dar dacă știai să privești dincolo de candelabre și canapele de catifea, vedeai scheletele ascunse în colțuri întunecate.
Am plătit cursa și am coborât, ridicând gulerul paltonului. Poarta clubului era păzită de un tip masiv cu un costum prea strâmt și o expresie care ar fi putut îngheța și un foc de tabără. M-a măsurat din priviri ca pe un măr stricat, dar n-a spus nimic. Nu era nevoie. Locurile ca ăsta aveau propriul lor mod de a decide cine intră și cine nu.
— Cine te-a trimis? m-a întrebat el, fără să-și miște nici măcar un mușchi al feței.
Am scos biletul mototolit și l-am fluturat ușor.
— Orhideea.
Pentru prima oară, omul a clipit. Era clar că nu se așteptase la răspunsul ăsta. Fără să mai spună ceva, a făcut un pas în spate și a deschis ușa. M-am strecurat înăuntru, simțind cum noaptea se adâncește în jurul meu. Înăuntru, fumul de țigară plutea ca o minciună expirată, iar pianul murmura un blues obosit. Simțeam că sunt pe cale să intru într-o poveste din care nu mai e cale de ieșire.
Dar, ca de obicei, asta nu mă făcea să dau înapoi.
4
Am pășit în club ca un om care intră într-o biserică unde știe că n-are ce căuta. Orhideea mirosea a parfum scump, whisky vechi și pericol proaspăt. Luminile erau joase, muzica aluneca leneș prin aer, iar oamenii beau și râdeau ca și cum n-ar fi știut că lumea de afară e rece și udă. Sau poate tocmai de-aia.
Am aruncat o privire prin încăpere, luând pulsul locului. Într-un colț, un tip în costum alb râdea prea tare, iar femeia de lângă el își fuma țigara cu răbdarea cuiva care știa că n-are unde să plece. La bar, un barman stergea pahare cu mișcări mecanice, de parcă n-ar fi fost sigur dacă servește băutură sau doar povești proaste. Și apoi, în cel mai întunecat colț al clubului, am văzut-o.
O rochie neagră care părea să absoarbă lumina. Un pahar de martini care nu fusese atins. O privire care spunea mai multe decât o scrisoare de adio.
M-am apropiat încet, de parcă picioarele mele știau deja că nu era o idee bună.
— Jim, a spus ea înainte să apuc să scot un sunet.
Mi s-a făcut pielea de găină. Dacă spui numele unui om în felul ăla, înseamnă că ori îl cunoști bine, ori ai de gând să-l trimiți în groapă.
— Tu ai chemat glonțul ăla, nu-i așa? am întrebat eu, așezându-mă fără să cer voie.
A zâmbit ușor, dar în ochii ei n-am văzut decât o ușă care urma să se închidă.
— Încă nu. Dar cineva a făcut-o în locul meu.
M-am uitat la paharul ei neatins și mi-am amintit de femeia din bar, cu rujul roșu și ochii larg deschiși spre nimic. Începusem să simt că firul ăsta ducea undeva.
Problema era că, de obicei, la capătul unui fir din ăsta nu găsești răspunsuri. Găsești o groapă. Și, dacă n-ai grijă, găsești și locul tău în ea.
Am rămas cu ochii pe ea, iar ea a rămas cu ochii pe mine. Genul de tăcere care se lasă doar între doi oameni care știu că în următoarele cinci minute fie vor împărți un secret, fie unul dintre ei va dispărea pentru totdeauna.
Am făcut semn barmanului și mi-am comandat un whisky. Dacă tot urma să mă bag până la gât în necazuri, măcar să am ceva tare care să-mi țină de urât.
— Cine a fost? am întrebat, rotind paharul între degete.
Ea a oftat, dar nu un oftat din ăla greu, de femeie care și-a pierdut speranța. Mai degrabă din ăla calculat, de femeie care știe exact ce face și se întreabă dacă merită să-ți spună și ție.
— Dacă ai fi fost mai deștept, Jim, ai fi plecat deja.
— Dacă aș fi fost mai deștept, n-aș fi intrat niciodată.
A zâmbit. Prima fisură în gheața aia pe care o purta în loc de suflet.
— Femeia din bar… nu trebuia să moară.
5
M-am sprijinit de spătarul scaunului și mi-am aprins o țigară. Niciodată nu trebuie să moară, dar cineva tot apasă pe trăgaci, nu?
— Spune-mi ceva ce nu știu.
A ezitat o fracțiune de secundă. Atât mi-a trebuit ca să înțeleg că ce urma să spună avea greutate.
— Orhideea nu e doar un club, Jim. E un punct de întâlnire. O intersecție între oameni care nu vor să fie văzuți împreună, dar care trebuie să fie. Oamenii care contează.
— Eu nu prea contez, am spus, luând o înghițitură din whisky.
— Tocmai ai început să contezi.
Nu mi-a plăcut deloc cum sunau cuvintele astea. De obicei, când începi să contezi pentru oamenii greșiți, ai două variante: ori devii un jucător, ori devii o poveste pe care nimeni nu mai are curaj s-o spună.
Și am avut senzația neplăcută că mie nu mi se pregătea prima variantă.
Am fumat încet, lăsând cuvintele să se așeze între noi ca fumul de țigară. Într-o lume în care fiecare propoziție avea un preț, femeia asta tocmai îmi oferise ceva ce nu știam dacă îmi permit.
— Și femeia din bar? am întrebat. Ce căuta la mine?
A ridicat ușor dintr-o sprânceană, un gest mic, dar suficient cât să-mi spună că și-ar fi dorit să nu întreb asta.
— Îți lăsase un mesaj. Doar că cineva a decis că nu trebuie să-l primești.
Am bătut țigara în scrumieră și am privit-o fix. Nu era genul de femeie care vorbea ca să umple spațiul. Fiecare cuvânt avea greutate. Și mi se părea că de data asta greutatea era pusă exact pe pieptul meu.
— Și care era mesajul?
A luat paharul neatins de martini și l-a rotit ușor, privindu-l ca pe un glob de cristal în care putea vedea viitorul. Apoi l-a pus la loc și s-a uitat la mine cu o privire care putea să taie sticlă.
— Te-a ales pe tine.
Am râs scurt. Genul de râs care nu are niciun haz, doar un colț de amărăciune.
— Ghinionul ei.
— Ghinionul tău, Jim.
M-a privit o clipă în tăcere, apoi s-a ridicat și a trecut pe lângă mine, lăsând în urmă un miros discret de iasomie și probleme nerezolvate.
M-am uitat la ceas. Aproape de miezul nopții. Ora perfectă pentru o greșeală.
Am terminat whisky-ul dintr-o înghițitură și am ieșit afară. Ploaia nu se oprise. Niciodată nu se oprea în nopțile ca asta.
Dacă femeia din bar mă alesese pe mine, atunci era clar că avea gusturi proaste. Dar mai era ceva clar. Oricine voia s-o oprească, voia și să mă oprească pe mine.
Și aveam un sentiment ciudat că următorul glonț nu va mai trece pe lângă mine.
6
Am stat acolo, sub lumina difuză a felinarului, lăsând ploaia să-mi spele gândurile. Orhideea era în spatele meu, strada pustie în față. Dacă femeia din bar mă alesese pe mine, atunci trebuia să existe un motiv. Iar dacă cineva o împușcase înainte să apuce să mi-l spună, însemna că acel cineva credea că eu aș putea să-l descopăr singur.
Problema era că de fiecare dată când cineva mă credea mai deștept decât eram, sfârșeam prin a regreta asta.
Mi-am aprins o țigară, chiar dacă umezeala făcea ca gustul să fie de două ori mai amar. Încă aveam biletul în buzunar, și biletul însemna că trebuia să merg mai departe. Să nu mă opresc până nu aflam ce se ascundea în spatele glonțului care își găsise loc între sprâncenele femeii cu ruj roșu.
Un taxi a trecut prin fața mea, roțile tăindu-se prin bălți. În reflexia geamului, am văzut ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo. O umbră, prea aproape, prea statică. Am întors capul, dar strada era la fel de goală ca o promisiune făcută la beție.
Trecuse mult timp de când nu mai credeam în coincidențe.
Am început să merg, ținându-mi pașii egali, deși simțeam că cineva îmi măsura fiecare mișcare. Pe trotuarul de vizavi, un bărbat stătea sub o marchiză, cu pălăria trasă pe ochi. Avea mâinile în buzunare și țigara îi atârna din colțul gurii. Un trecător obișnuit? Poate. Dar în orașul ăsta, „obișnuit” era doar o altă variantă a cuvântului „mort”.
M-am oprit brusc, iar bărbatul și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul.
Îl prinsesem. Și acum aveam de ales.
Aș fi putut s-o iau pe străduța laterală și să văd dacă mă urmează. Aș fi putut să mă apropii și să-l întreb direct ce dracu’ vrea de la mine. Sau aș fi putut să-mi continui drumul, prefăcându-mă că habar n-am.
Am scuturat țigara, am aruncat chistocul într-o baltă și mi-am băgat mâinile în buzunar.
— Haide, prietene, dacă tot te ții după mine, măcar să ne cunoaștem cum se cuvine.
Bărbatul a ridicat capul, iar în ochii lui am văzut exact ce mă așteptam să văd.
Nimic bun.
7
Ploua în continuare, dar nu-mi mai păsa. Când ești urmărit, ultimul lucru care te preocupă e dacă pantofii tăi se umplu de apă. Am pornit spre aleea laterală, cu pas egal, fără să mă grăbesc. Dacă umbra de vizavi avea chef de o plimbare, eram gata să-i fiu ghid.
Pe la jumătatea străzii, am auzit pașii. Nu mulți, doar cât să-mi spună că omul se mișca. Se temea să nu-l pierd din vedere. Bun. Asta însemna că avea nevoie de mine viu. Deocamdată.
Am cotit pe o stradă și am intrat într-un gang îngust, lipindu-mă de peretele rece de cărămidă. Mi-am aprins o țigară, nu pentru că aveam chef de fumat, ci pentru că flacăra brichetului mi-a permis să văd reflexia străzii în paharul spart de lângă mine. Și da, acolo era. Umbra.
— Hai, prietene, hai mai aproape, am șoptit, scuturând scrumul.
N-a venit. A rămas acolo, așteptând. Asta mi-a spus tot ce trebuia să știu. Omul ăsta nu era genul care să tragă primul. Așa că mi-am făcut curaj și am ieșit din ascunzătoare.
— Dacă ai ceva să-mi spui, acum e momentul, am rostit cu voce calmă, dar destul de tare cât să mă audă.
A stat o clipă pe gânduri, apoi a pășit în lumina slabă a unui bec chior. Avea un impermeabil lung și pălăria trasă peste ochi, dar asta nu-l făcea mai puțin vizibil.
— Jim, nu te băga, a spus pe un ton blazat, de om care a mai repetat replici din astea.
— Prea târziu, am răspuns, aruncând țigara în băltoacă.
A dat din cap, de parcă se așteptase la asta.
— Atunci ar fi bine să vii cu mine.
M-am uitat în ochii lui și mi-am dat seama că n-aveam de ales. În orașul ăsta, unii oameni îți ofereau doar iluzia alegerii. Iar eu tocmai intrasem în jocul lor.
8
Am mers în urma lui, cu mâinile în buzunar, fără să par prea grăbit, dar nici prea relaxat. Bărbatul părea genul care n-avea răbdare pentru teatru. Strada era pustie, doar lumina becurilor aruncând umbre lungi peste trotuarul ud. În depărtare, un claxon a sunat prelung, ca un strigăt care n-a mai găsit pe nimeni să-l asculte.
După vreo două colțuri, s-a oprit în fața unei uși metalice, ruginită pe margini. A ciocănit de două ori, scurt, și a așteptat. După câteva secunde, s-a auzit zgomotul unui zăvor tras încet. Ușa s-a întredeschis și am simțit, mai mult decât am văzut, că cineva ne studiază din întuneric.
— E cu mine, a spus bărbatul cu voce calmă.
A urmat o pauză. Un moment în care lumea a părut că se ține în echilibru pe muchia unui cuțit. Apoi ușa s-a deschis complet.
Înăuntru mirosea a hârtie veche și a cafea arsă. O lumină slabă cădea peste un birou plin de dosare și un aparat de radio din altă epocă, pe care cineva îl lăsase pe un post plin de paraziți. În spatele mesei stătea un tip bătrân, cu ochelari groși și o țigară care se consuma singură în scrumieră.
— Jim, a zis el încet, de parcă îmi spunea un secret. Mă întrebam când o să apari.
N-am reacționat. Nu era prima dată când cineva mă aștepta fără să-mi spună și mie.
— Ai ridicat biletul, nu?
Mi-am scos mâna din buzunar și am aruncat hârtia pe masă.
— Ce e asta?
Bătrânul a zâmbit. Un zâmbet care nu avea ce căuta pe fața unui om care se pretindea prietenos.
— Asta, Jim… e cheia.
Nu mi-a plăcut cum sunau vorbele lui. Nu-mi plac cheile, mai ales când nu știu ce ușă deschid.