1.
— Cheia către ce? am întrebat, uitându-mă la bucata de hârtie ca și cum ar fi fost o grenadă fără siguranță.
Bătrânul a scuturat țigara în scrumieră și mi-a aruncat o privire prin ochelarii lui groși.
— Către răspunsuri, Jim. Dar și către necazuri, dacă ai ghinion.
— Am ghinion de când mă știu. Zic să fim direcți.
A ridicat din umeri și mi-a întins o fotografie. Am privit-o și am simțit că cineva mi-a tras scaunul de sub mine.
Era ea. Femeia pe care o văzusem murind cu doar câteva ore în urmă.
Dar în poză era în viață.
Într-o cameră întunecată, cu o lampă aruncând umbre lungi pe un perete alb. Purta aceeași rochie. Avea aceleași urme roșii pe gât, de la mâna care o ținuse cu forța.
— Cine a înfipt zambila-n brânză? am șoptit, învârtind fotografia între degete.
Bătrânul a zâmbit încet.
— Asta încercăm să aflăm și noi.
2
Am ieșit din clădire cu biletul bine ascuns în buzunar. Afară, ploaia se oprise, dar strada încă strălucea sub lumina felinarelor, ca un vis din care n-ai vrea să te trezești.
M-am sprijinit de un zid și mi-am aprins o țigară. Aveam nevoie de un plan. Aveam nevoie de whisky. Mai ales, aveam nevoie să înțeleg de ce o femeie moartă apărea vie într-o fotografie făcută acum câteva ore.
O umbră s-a mișcat la colț.
— Ieși sau mă fac că nu te văd și mă trezesc împușcat?
Un tip scund și nervos s-a desprins din întuneric. M-a măsurat cu o privire tăioasă.
— Vezi că nu ești prost degeaba!? a scuipat el printre dinți.
— Încă n-am decis, i-am răspuns. Depinde ce vrei de la mine.
Tipul s-a uitat în jur, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nimeni nu ne aude.
— Femeia. Trebuie să uiți de ea.
M-am uitat la el ca și cum tocmai mi-ar fi cerut să uit cum mă cheamă.
— Cred că suntem într-un film diferit, prietene.
Tipul a băgat mâna în haină. Am văzut mânerul unui pistol.
— Nu e o cerere.
3
Am sărit într-o parte exact când arma s-a descărcat. Glonțul a sfârtecat zidul din spatele meu, trimițând o ploaie de bucăți de tencuială în aer. Am simțit o usturime în braț, dar era doar o zgârietură.
Tipul și-a ridicat arma din nou, dar n-a mai apucat să tragă. Un pumn i-a aterizat în tâmplă, iar pistolul i-a zburat din mână, aterizând într-o baltă.
M-am întors să-mi văd salvatorul.
Un tip solid, cu o cicatrice lungă pe obraz, s-a aplecat și a ridicat arma. A scos încărcătorul, a scos și cartușul de pe țeavă și a aruncat pistolul la picioarele atacatorului, care gemea de durere.
— Te-au trimis să te faci de râs?
Omul de pe jos s-a uitat la el cu ochii injectați de ură.
— N-ai idee în ce te bagi.
— Ba da, i-am zis eu, scuturându-mi haina. Tocmai de-aia nu-mi place.
4
Ne-am refugiat într-o cafenea care părea că n-a fost renovată dinainte să mă nasc. Marcu, căci așa își zicea tipul cu cicatricea, mi-a pus în față o ceașcă de cafea neagră ca păcatele mele.
— Cine ești? am întrebat, învârtind ceașca.
— Un prieten. Și un om care nu vrea să te vadă mort.
— Apreciez. De ce?
A oftat și a scos din haină un alt bilet. Semăna cu al meu.
— Pentru că și eu am primit unul.
Mâna mi s-a încleștat pe ceașcă.
— Spune-mi că glumești.
— Ascultă, Jim, mi-a zis Marcu, sprijinindu-se de barul scorojit din cafeneaua pustie. Noi doi avem biletul ăsta. Și poza.
Am privit din nou fotografia. Mi-am mușcat obrazul pe dinăuntru.
— Cineva mă face să-mi pierd mințile.
El a râs încet.
— Te-ai născut așa, Jim. Aici e altceva. Aici e cineva care se joacă cu realitatea. Și cu noi.
— De ce?
— Hai să aflăm.
5
N-am dormit deloc în noaptea aia. Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri.
Dimineața, eram în mașină cu Marcu. În fața noastră, cerul se limpezea încet, de parcă noaptea însăși se retrăgea din calea unui adevăr periculos.
— Așa că repetăm, am zis, încercând să-mi pun gândurile în ordine. Femeia e vie, cineva a vrut să cred că e moartă, iar acum vrea să mă vadă și pe mine sub pământ.
— Corect.
— Și tu crezi că la capătul drumului ăstuia găsim răspunsurile.
— Sau moartea, a spus Marcu fără să clipească.
Mi-am scos o țigară, dar n-am aprins-o.
— Mda, fix ce-mi lipsea. O excursie sinucigașă în necunoscut.
Marcu a rânjit.
— Hei, măcar priveliștea e frumoasă.
L-am privit pe furiș. Nu știam încă dacă să am încredere în el, dar, la cum arăta situația, nici nu mai conta. Jocul era în desfășurare, iar noi eram deja prinși în el.
Și, cumva, aveam senzația că de data asta, răspunsul avea să fie mai șocant decât mi-aș fi imaginat vreodată.
6
Fumul plutea ca o șoaptă stinsă. Marcu își legăna paharul în mână, iar ochii lui jucau într-un spectacol al neîncrederii. Afară, ploaia încetase, dar străzile rămăseseră jilave, ca și cum orașul tocmai ar fi transpirat printr-un coșmar.
— Îți zic, Jim, e vie. Poate că ai văzut-o murind, dar nu e prima dată când cineva moare și după aia merge să cumpere țigări.
L-am privit fix. Dacă voia să-mi testeze nervii, ar fi trebuit să știe că eram la fundul sacului.
— Dacă tu ai o explicație, sunt numai urechi!
A râs încet și mi-a aruncat o cheie pe masă.
— Ai două opțiuni: te prefaci că nu știi nimic și îți vezi de viața ta… sau iei cheia asta și deschizi ușa. Alegerea e a ta.
Am luat cheia. Mereu fac alegeri proaste.
7
Adresa mă dusese într-o clădire veche, cu scări care scârțâiau a trecut dubios. Holul mirosea a igrasie și a secrete uitate. Am descuiat ușa.
Lumina slabă a neoanelor pâlpâia pe pereți. Pe un pat de campanie, cu o pătură aruncată neglijent peste ea, stătea femeia. Cea pe care o văzusem murind.
Era vie. Respira. M-a privit cu ochi încețoșați, ca și cum abia se trezise dintr-un vis rău.
— Jim…?
Am înghețat.
— Tu… tu ar trebui să fii moartă.
A schițat un zâmbet obosit.
— Știu. Dar nu sunt.
8
Am stat rezemat de perete, încercând să-mi regăsesc logica. Nu mă descurcam prea bine.
— Care-i șpilu’? am întrebat, privind-o ca pe o fantomă care mi-a greșit adresa.
A râs scurt, apoi s-a întins după un pachet de țigări.
— E o poveste lungă, Jim. Și nu ai timp pentru ea.
— Fă-mi un rezumat.
Și-a aprins țigara și a tras adânc.
— M-au vrut moartă. Și poate că pentru o vreme am fost. Dar uite-mă aici. Și dacă tu ai ajuns până aici, înseamnă că lucrurile sunt mult mai nasoale decât credeam.
— Și ce vrei de la mine?
Mi-a aruncat un plic. Înăuntru, o fotografie. Un bărbat pe care-l cunoșteam prea bine.
— Marcu care trage cu arcu’.
M-a lovit un nod în stomac. Asta lua o turnură urâtă.
9
L-am găsit pe Marcu în același bar în care începeau toate problemele mele.
— Hai să te întreb direct: de ce e ea vie și de ce mă folosești ca pe un pion într-un joc pe care nici măcar nu-l înțeleg?
Marcu nu s-a grăbit să răspundă. A lăsat paharul jos și s-a uitat lung la mine.
— Jim… Unele lucruri e mai bine să rămână îngropate.
— Nu sunt genul care sapă după adevăr, dar când îmi bagă cineva lopata pe gât, mă apuc de treabă.
A oftat.
— E mai complicat decât crezi.
— Spune-mi tot sau măcar dă-mi un motiv să nu te scot pe ușă în șuturi.
10
Marcu s-a ridicat de la masă. A scos un plic din buzunar și mi l-a întins.
— Aici ai tot ce trebuie să știi. Dar să nu zici că nu te-am avertizat. Dacă îl deschizi, nu mai există cale de întoarcere.
L-am privit, neîncrezător. Deja mersesem prea departe ca să dau înapoi.
Am luat plicul. Era greu. Plin de hârtii, fotografii, poate și ceva mai rău.
— Și dacă nu-l deschid?
Marcu a zâmbit trist.
— Atunci poate mai ai o șansă la o viață normală.
Mi-am aprins o țigară și am privit afară, în noaptea plină de ploaie. Normalitatea nu era pentru mine. Am deschis plicul.
Și am simțit cum lumea din jurul meu începe să se destrame.