Istoria ne oferă numeroase exemple ale modului în care frica și criza pot determina elitele politice să recurgă la măsuri care subminează principiile democratice. Un exemplu elocvent îl reprezintă ascensiunea lui Adolf Hitler în Germania, un episod care, în mod îngrijorător, poate fi comparat cu unele evoluții antidemocratice din prezentul nostru.
Toată istoria cu ascensiunea lui CG care a determinat elitele românești să adopte practici ilegale și antidemocratice, este, de fapt, o reiterare a unei manevre similare: elitele germane au exercitat presiuni asupra președintelui Paul von Hindenburg, determinându-l să încalce convențiile și așteptările politice pentru a-l numi pe Hitler cancelar.
Frica ca instrument politic
În contextul politic al Republicii de la Weimar, Germania se confrunta cu o criză profundă, în care instabilitatea economică și amenințarea comunistă generau o stare de incertitudine și panică.
Elitele politice și economice, temându-se de expansiunea comunismului, au căutat o soluție rapidă și aparent eficientă.
Convingerea lor era că, prin numirea lui Hitler – văzut ca un instrument de echilibrare împotriva comunismului – ar putea fi restabilită ordinea. În mod similar, în anumite contexte contemporane, frica de un adversar politic cu viziuni radicale poate conduce la măsuri care, deși par menite să protejeze statul, subminează principiile democratice fundamentale.
Nerespectarea convențiilor politice
Deși nu exista o lege scrisă care să impună ca un cancelar să provină din formațiunea cu majoritate parlamentară, normele nescrise și așteptările politice impuneau un anumit grad de echilibru democratic.
În 1933, însă, frica de comunism a fost exploatată în mod deliberat: elitele germane l-au convins pe președintele Hindenburg să-l numească pe Hitler cancelar, încălcând astfel convențiile stabilite. Această decizie a deschis calea pentru o serie de manevre care aveau să erodeze rapid instituțiile democratice.
Manipularea crizelor și consolidarea puterii
După numirea sa, Hitler a profitat de un eveniment foarte convenabil, apărut la țanc – incendiul Reichstagului – pentru a-și consolida puterea.
El a acuzat comuniștii de orchestrarea incidentului și, ulterior, a folosit această criză ca justificare pentru a interzice votul deputaților comuniști.
Astfel, prin eliminarea unei forțe politice semnificative din procesul legislativ, a devenit posibilă adoptarea Legii de Împuternicire. Această lege îi oferea lui Hitler dreptul de a guverna prin decrete, transformând rapid un stat democratic într-un regim totalitar.
Paralele și învățăminte
Analogia cu contextul actual se regăsește în tendința unor elite de a invoca amenințări exterioare sau interne pentru a justifica măsuri extraordinare care limitează democrația. În ambele cazuri, se folosește frica ca instrument de manipulare: fie că este vorba de teama de comunism în Germania anilor ’30, fie de teama de un candidat suveranist în prezent, rezultatul a fost același – subminarea normelor democratice în favoarea unor soluții autoritare.
Acest model istoric ne reamintește cât de fragil poate fi echilibrul democratic și cum, în momente de criză, argumentele bazate pe teamă pot fi folosite pentru a impune măsuri ce, deși par a proteja statul, de fapt deschid drumul către autoritarism.
Lecția este clară: democrația necesită vigilență constantă, iar respectarea normelor constituționale și a principiilor democratice trebuie să fie prioritară, indiferent de presiunile externe sau interne.
Istoria ascensiunii lui Hitler ne arată că atunci când elitele politice cedează în fața fricii și se îndepărtează de valorile democratice, rezultatele pot fi catastrofale. Paradoxal, măsuri luate cu intenția de a proteja statul se pot transforma rapid în instrumente ale subminării democrației. Într-un context modern, analogiile atrag atenția asupra necesității de a proteja instituțiile democratice împotriva oricăror tentații autoritariste, indiferent de forma pe care acestea le pot lua.