Cenzura este adesea justificată prin necesitatea combaterii dezinformării, dar istoria ne arată că, de cele mai multe ori, aceasta devine un instrument al puterii pentru a reduce la tăcere vocile incomode.
Într-o democrație autentică, libertatea de exprimare ar trebui să fie un pilon fundamental, nu o concesie acordată doar celor care aderă la un anumit narativ oficial.
Recent, autoritățile au accelerat demersurile pentru a introduce legislații care ar restricționa libertatea de opinie sub pretextul combaterii „fake news”. Dar cine decide ce este adevărat și ce este fals? În timpul pandemiei, multe informații care erau etichetate drept „dezinformare” s-au dovedit ulterior adevărate.
Totuși, în acel moment, cei care le promovau au fost cenzurați, stigmatizați și chiar pedepsiți. Aceasta este esența problemei: puterea de a decide ce se poate spune și ce nu conferă autorităților un control periculos asupra realității.
Mai grav este faptul că această tendință spre cenzură pare să se alinieze cu alte măsuri îngrijorătoare: pregătirea economiei pentru mobilizare, discuțiile despre posibila amânare a alegerilor și o retorică tot mai agresivă pe scena internațională.
Toate acestea sugerează că libertatea de exprimare este văzută nu ca un drept fundamental, ci ca un obstacol în calea unor planuri mai mari.
Însă istoria ne învață că orice regim care suprimă adevărul ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie judecat chiar de acel adevăr. Cei care astăzi susțin cenzura în numele binelui comun ar face bine să privească lecțiile trecutului. Libertatea poate fi incomodă, dar lipsa ei este întotdeauna devastatoare.
Ceea ce nu realizează toată șleahta de agarici atât de ahtiați de intrarea noastră în conflict și de distrugere a tuturor celor care au alte opinii este că întotdeauna, dar întotdeauna, istoria se răzbună. Dacă nu credeți, întrebați-i pe «sfinții închisorilor».