E fascinant cum unii oameni reușesc să-și ia țeapă pe repeat, de parcă și-au făcut abonament la dezamăgiri. Vin niște băieți deștepți, le aruncă o poveste frumos împachetată, și pac! mușcă instant, fără să mestece.
Și nu doar o dată. De două ori, de trei ori, de treișpe ori. La fiecare lovitură cu capul de tavan, speră că data viitoare o să fie altfel. Sigur, sigur, de data asta se rezolvă, ăia o să înțeleagă, o să se schimbe, și de mâine lumea o să fie un loc mai bun.
Și când realitatea îi plesnește peste ceafă? Nimic. O iau de la capăt cu un optimism aproape impresionant. „Hai, mă, că poate de data asta e pe bune!” – exact ce-și spun și fraierii din filmele horror înainte să intre în beciul unde s-a auzit un zgomot suspect.
Problema e că acești campioni ai autoiluzionării nu vin singuri. Nu, ei trag după ei și pe alții, de parcă ar fi într-un reality show unde cine se prinde ultimul pierde. Și așa ajungem să vedem, din nou și din nou, aceleași scenarii cu oameni convinși că de data asta chiar merită să mai creadă o dată, să mai aștepte puțin, că poate-poate. Că doar speranța moare ultima, nu? Ei bine, prostia nu moare niciodată.
Și de ce ar schimba cineva tactica, dacă păcăleala merge de minune? Băieții deștepți nici nu trebuie să se mai obosească. Doar reciclează aceeași placă, că oricum publicul e același. Slogan nou, aceeași minciună, iar fraierii bat din palme. „Vezi că nu ești prost degeaba!?” – ar spune un prieten binevoitor, dar cine are nevoie de prieteni când ai iluzii confortabile?
Și așa se construiesc lucrurile? Cu oameni care insistă să se lovească de același perete, doar-doar s-o face gaură? Da, sigur, foarte strategic. Dacă ai nevoie de cineva să rezolve o problemă, dă-le un ciocan și ai să vezi cum își dau în cap în loc să bată cuie.
Așa că, până la urmă, poate ar fi mai bine să ne întrebăm: cine a înfipt zambila-n brânză?