Supunerea unui popor nu se realizează doar prin forță militară, ci și prin mijloace subtile, care acționează pe termen lung. Una dintre aceste metode este supunerea culturală – un proces lent, dar eficient, prin care identitatea unui neam este erodată din interior.
În ultimele trei decenii, am fost martorii unei politici bine orchestrate, menite să determine poporul să-și disprețuiască propriile tradiții, să-și minimalizeze istoria și să-și ridiculizeze valorile. În loc să se bazeze pe moștenirea sa culturală pentru a se consolida, națiunea a fost împinsă spre negare și autoironie distructivă.
Una dintre cele mai periculoase tactici a fost promovarea ideii că tradițiile sunt desuete, că portul popular, obiceiurile, credințele și simbolurile noastre sunt ridicole sau lipsite de valoare într-o lume modernă. În paralel, tot ceea ce vine din exterior a fost ridicat la rang de superioritate absolută, transformându-se în model unic de urmat. Astfel, în loc să ne mândrim cu identitatea noastră, am fost învățați să o privim cu superioritate ironică, să facem haz de tot ce ne definește.
Această strategie nu este întâmplătoare. Un popor care își respectă trecutul și își păstrează tradițiile este mai greu de controlat. Cunoașterea istoriei îi oferă perspectiva necesară pentru a recunoaște pericolele, iar cultura proprie îi oferă puncte de sprijin atunci când este supus presiunilor externe. De aceea, în loc să fie încurajată redescoperirea rădăcinilor noastre, asistăm la o politică de dezrădăcinare, unde modelele străine sunt impuse ca fiind singurele acceptabile.
În fața acestui fenomen, singura cale de rezistență este redobândirea respectului față de tradițiile noastre, nu ca un act nostalgic, ci ca un gest de afirmare a identității.
Renașterea culturală nu se poate face prin rușine și autoironie, ci prin conștientizarea faptului că avem o moștenire valoroasă, care ne poate oferi stabilitate și direcție în viitor.
Un popor care își cunoaște și își respectă trecutul nu poate fi îngenunchiat.