În țara tuturor posibilităților, realitatea trebuia să se conformeze ideologiei și nu invers. Doar că, uite ironia: America s-a trezit într-o dimineață mahmură și și-a dat seama că s-a jucat prea mult cu idealurile și prea puțin cu faptele. Sună cunoscut? Sigur că da! Uniunea Sovietică a trecut fix prin asta pe vremea perestroikăi. Numai că, dacă URSS-ul avea scuza că ideologia sa era impusă cu bocancul, SUA au ajuns în acest punct de bunăvoie și nesilite de nimeni.
În anii de glorie, totul era clar: democrația americană era un medicament universal, capitalismul era singura cale dreaptă, iar cei care îndrăzneau să gândească altfel erau niște barbari needucați. Nicio problemă, propaganda funcționa ca unsă, Hollywood-ul livra visul american pe bandă rulantă, iar universitățile produceau generații întregi de ideologi convinși că lumea e un laborator social unde totul poate fi reglat fin, prin activism, cancel culture și o doză sănătoasă de superioritate morală.
Doar că realitatea, acest dușman nemilos al viselor frumoase, și-a băgat coada. Deodată, economia nu mai duduie așa cum trebuie, fabricile închise nu mai pot fi acoperite doar cu sloganuri progresiste, iar inamicii ideologici nu doar că n-au fost îngenuncheați, dar au prins curaj. Și, horror!, până și în politica internă au început să apară disidenți care pun la îndoială dogma oficială. De politica externă, ce să mai zicem, vedeți ce s-a întâmplat recent cu Trump și Zelensky. De aici și momentul de criză: ce facem când realitatea nu mai corespunde cu ce gândim noi? Simplu: modificăm realitatea!
Fenomenul e bine studiat în psihologie și poartă numele de disonanță cognitivă. Pe scurt, când oamenii se confruntă cu dovezi clare că s-au înșelat, nu își schimbă părerile, ci își apără convingerile și mai aprig. E un fel de „Nu se poate! Trebuie să fie o greșeală! Noi am avut dreptate, realitatea greșește!” Și uite așa, în loc să accepte că poate n-a fost cea mai bună idee să ridice în slăvi un sistem în care ideologia bate competența, preferă să creadă că trădătorii din interior sunt de vină. Exact așa cum, la sfârșitul URSS-ului, dogmaticii Partidului Comunist dădeau vina pe Gorbaciov că i-a vândut pe altarul capitalismului mondial, în loc să accepte că economia era într-o fundătură.
Și ce fac ideologii orfani? Păi exact ce făceau și părinții lor spirituali din vremurile sovietice: caută vinovați, arată cu degetul, își caută un nou Mesia care să le salveze credința. Dacă în URSS erau comuniștii de modă veche care refuzau să accepte că regimul lor se prăbușea, acum avem progresiștii radicali care refuză să accepte că lumea reală nu funcționează pe baza memelor de pe Twitter și a teoriilor servite în seminarele de studii culturale.
Problema e că, oricât de mult ai încerca să rescrii realitatea, vine un moment când adevărul devine imposibil de ignorat. Sovieticii au învățat asta pe pielea lor, când s-au trezit că imperiul lor s-a fărâmat și nimeni nu voia să-l mai repare. La fel și America de azi: oricât ar vrea să se întoarcă la zilele în care ideologia era mai puternică decât faptele, până la urmă va trebui să accepte că realitatea e un adversar mult mai încăpățânat decât orice propagandă.
Și atunci, dragi visători ideologici, ce ne rămâne? Simplu: putem alege să învățăm ceva din această lecție sau putem continua să dăm vina pe trădători, să ne închinăm la altarele greșite și să sperăm că, poate, într-o zi, realitatea se va supune în sfârșit fanteziilor noastre. Spoiler alert: nu se va întâmpla!